Samstag, 28. September 2013

Himalaya - Annapurna - Tengi, the stone village

Himalaya - places almost unknown 
by time and space

Himalaya has a huge potential. An unsuspected one. I am glad it is so, I am glad I have got - and hope to get it again in the near future! - the opportunity to walk on wild paths, where only the yaks are familiar and just a few people, some paths are maybe still untouched by the tourists and they should stay that way.
Tengi remains in my mind as a sort of weird, odd place. But in harmony with its environment. 
Where the modern human being didn't interfere everything seems to be harmonized in the Himalayas, everything seems to be exactly in its natural place: the contrasts, shapes, the solid and the liquid, the dust and the ice, the river or lake and the dry land, the deep and the high.
I passed through Tengi, "the stone shelters' labyrinth", at the end of December 2008 on the trail which surrounds Annapurna Massif. Maybe some of those shelters deserve the name of "houses", if we accept that the terms are relative and imperfect in an imperfect world and relative. 
I stayed in Manang - another settlement about I will write some special ideas - for two nights. Now, with my face still swollen, I began to climb the slope, leaving the magnificent corner of this world named Manang. It was the second Christmas Day. Behind me, with a thud sound and an white ocean of fine snowy dust, an huge avalanche of ice and snow unexpected  rolled down from over 7.000 meters high of hte glacier of Gangapurna. What a great performance! What a superb image - when you are away from the impact area! Just one day before I was alone in that area ...
At the moment of the avalanche I was on the other side of the valley, watching at the place I was 15 hours before! I had climbed up there, right at the foot of the huge mountain stopped by the ice fall, looking down and dragging my sleepy eyes under the power of a strong sun and looking to that almost impertinent beautiful combination of bright colors: deep gray, deep blue, bright white, deep brown.
  - working by translation -
Albastrul lacului semi-înghețat, înfiorat de dantelăria albicioasă a plăcilor de gheață, era o pată discordantă de culoare în hăul acela prăfuit și cenușiu, era un spectacol alcătuit din spațiu, anotimp și reflexii.
Să spui despre Tengi că ar fi un sat este o exagerare, o indulgență. Totuși, este mai mult decât o așezare omenească, pentru că există clădiri cu etaj în pustietatea lui de piatră dură. Intri practic într-un sat din piatră, cu rare incursiuni lemnoase, cu ulițe așa cum vezi în vechile filme englezești având acțiunea plasată într-un Ev Mediu al celor foarte săraci și năpăstuiți, doar că mai scurte și mai înguste, ai impresia că e un labirint în care sub nici o formă nu ai vrea să te afli pe timp de noapte. Straniul este dat de lipsa oricărei mișcări, a oricărei prezențe umane, mie mi s-a părut a fi total abandonat. Fascinant locul. 
Și nu cred că exagerez cu nimic dacă afirm că este imaginea fidelă a ceea ce este de fapt esența geografico - umană a Tibetului ”necizelat”, la nivel de infrastructură: te situezi într-un univers imens, ca și dispunere în spațiu. Ca dispunere în timp, ai depășit cu mult propriul tău timp. 
Traversezi o dimensiune spațială și mentală pe care nici măcar nu ar trebui să te apuci să o descrii, pentru că nu dispui de vocabularul care să transmită ceea ce aproape nici să simți nu mai reușești. Armata aceea din locuințe formate din bolovani și plăci milenare se armonizează cu ținutul. Nu este extrem de diferit de Manang, aflat cu câteva zeci de metri mai jos, în vale, dar, în mod paradoxal, este o lume absolut nouă care pare să îți întrerupă monotonia relativă a călătoriei. Nu există picturi, culori, sculpturi, vopsele, obiecte de artizanat. În poza de sus, dacă te uiți cu atenție, vei vedea geam din sticlă!! Mi se pare senzațional!
Totul e sec, brut, natural, singura intervenție umană este pura așezare a cataroaielor sub formă de adăposturi, adică arhitectura în sine. Recunoști gestul uman de a fi scobit un trunchi de copac, adus din păduri destul de îndepărtate, deci cărat cu greu și sudoare până aici, sus, și folosit acum pe post de scară spre primul etaj al unei clădiri. Îmi este foarte greu să spun că este un sat urât, pentru că pe mine m-a fascinat. Dar în termenii acceptați în lumea noastră – evident că există o ”lume a noastră” care nu are nici o legătură cu lumea pe care o descriu aici -, multe dintre satele și așezările umane prin care am trecut sunt de-a dreptul urâte și inutile.
Dacă aș mai ajunge acolo, aș intra peste tot și aș staționa măcar o oră-două să simt și să încerc să înțeleg locul, nu m-aș rezuma la doar să îl traversez ca pe un pod de trecere. 
Dacă omul nu ar fi întrerupt acolo peisajul, construind acest univers disturbator, locul nici nu ar fi fost ”loc”, așa cum întâmplarea nu este eveniment dacă nu este relatată de jurnalist. Ar fi rămas o simplă componentă a peisajului, peste care omul, călătorul, ar fi pășit fără gânduri speciale, așa cum sunt acestea ale mele, de pildă. Că doar nu admiri banalul și ”neimportantul”, ceea ce te face să te oprești este ieșirea din monotonia drumului. Clădirile, proporțional vorbind, sunt mari și te minunezi că stau în picioare. Treptele către intrările superioare ale vreunei locuințe sunt foarte abrupte, făcute în marea lor majoritate tot din pietre de râu unite cu ceva mortar între ele. Ajungi la capătul treptelor și acolo e ca și cum intri pe fereastra unei case. De fapt intri într-o cutie, într-o cușcă neprimitoare, menită să te ferească de vânturi și de soare și de ploi. Dar nu de frig, asta e sigur. Ferestrele, în marea lor majoritate, nu au geamuri din sticlă, deci sunt blocate cu panouri făcute din scânduri, bucăți din lemn neprelucrat. Îmi pot doar imagina că intrând prin pătratul acela pe post de ușă și fereastră dai de o cameră pierdută în beznă unde localnicii chiar își duc traiul cotidian pe timpul verii. Altceva nu îmi pot imagina. 
Dau oblonul la o parte, au lumina zilei, indiferent dacă e frig sau plouă. Dacă vor să nu intre ploaia, pun oblonul și …. dacă au unt de yak și ceva textil, pot face lumânări și luminează spațiul acela închis și îmbâcsit, dacă nu …. Nu știu. Acest gen de locuințe l-am reîntâlnit peste câteva zile, după Muktinath, fiind specific tibetan. Tibetanismul acela milenar, mizer, brutal și brutalizat de orice gest de curățire, lustruire, îngrijire. Aici s-au dat cu siguranță cele mai sofisticate definiții ale mizeriei pure. Mizeria apare acolo unde apare o ființă, pentru că ființa, în procesul ei de a ființa, se hrănește și elimină ceea ce mănâncă. Ființa care nu are niciodată apă să se spele începe să poarte mizeria cu sine precum un veșmânt permanent care îi ține de cald atunci când se ghemuiește să se culce și care, cu timpul, devine tot mai slinos și mai alunecos, respingând astfel și duritatea frigului static sau al celui mânuit de vânturi nemiloase și repezite. Dâre de apă înghețată și mizeră se preling pe ulițele descendente dintre adăposturi. 
Excremente, oase, ceva resturi de cutii de conserve și plastice de la Fanta sau CocaCola, blestemată fie această civilizație distrugătoare a tot ceea ce nu este natural!
Apar și rame din lemn pe post de ferestre, am văzut chiar geamuri din sticlă montate și parțial pavaj, fiind singurele intervenții cu pretenție de ”intrus civilizator” sesizate de mine acolo. Și ceva plăci de tablă peste clădiri, nișele lungi cu moriști de rugăciune și plăcile din piatră pe care erau săpate rugăciuni. Și o tăbliță din lemn, pe post de indicator, care îți îndrumă pașii spre Thorung La. Litere mari, clare, galbene. Litere latine.
După câteva minute de la intrarea în sat apare o altă intrare, adică o arcadă din piatră, pe peretele din dreapta fiind desenat, color, pe o tablă, și cu text în nepaleză, un mesaj prin care se cerea celor care circulau călare să nu intre decât mergând la pas și ținându-și patrupedul de căpăstru. Acest lucru apare în multe alte așezări, la intrare și ține, cred eu, de siguranța călătorului în primul rând, pericolul de a aluneca, a cade, de a se răni, el și calul sau asinul său, fiind aproape inevitabil. Să vezi astfel de semne de avertizare acolo pare cel puțin ciudat și lipsit de sens. Cine circulă călare? Turiștii? Nicidecum. Localnicii, uneori. Și localnicii cunosc condițiile și pericolele, nu au nevoie de avertizări pictate. Mi s-a părut pur și simplu un element intrigant, chiar dacă eu, cu mintea mea europeană și citadină, i-am apreciat semnificația mesajului transmis. Dar este un element discordant, inutil și total perturbator, fie doar și din punct de vedere al esteticului. Sau să fie o intenție de conservare? Un panou care îți atrage atenția că de fapt tu intri într-un muzeu foarte delicat și plăpând și e bine să descaleci și să îți faci patrupedul să nu apese cu greutatea copitelor pe caldarâm, și să pășească cât mai ușor și aerian, pentru a nu deranja istoria înghețată a unor timpuri pe cale de dispariție ......
 Din ce mi-am dat seama, pumnul de case era părăsit. Era sfârșit de decembrie. Să fie părăsit permanent sau să fi fost părăsit doar de o lună – două, pe perioada iernii ce-mi sufla și mie din ceafă, cu murmurul primei ninsori?
Pentru mine, așa cum am trăit viziunea palpabilă asupra acelei aglomerări de pietre frumos aranjate, Tengi nu este un sat, ci o fantomă. Ca urmare, simt ceva special la gândul că am trecut printr-o fantomă precum printr-un portal ce te catapultează în alte dimensiuni.
Anka