Himalaya: Christmas Eve 2008 - from Pisang to Manang

Miercuri, 24 decembrie 2008,

Himalaya, Nepal, Circuitul Annapurna

Pisang (3.300 m alt.) – Manang (3.540 m alt.)

6 ore mers + 1 ora pauză

Ooooo, ce minunata dimineata! Ce minunata odihna pana la ora 9 dimineata! Ce minunat inceput de zi si cat de incredibil de refacuta eram dupa cele aproape 12 ore de haladuit in ziua anterioara! Era pur si simplu ca o minune, caci in seara precedenta puteam sa pun pariu ca astazi nu ma voi ridica din pat! Ce avantaj nemaipomenit sa nu fie casa plina de turisti si sa poti dormi in liniste pana cand iti deschizi in voie ochii, fara sa te zoreasca sau sa te certe nimeni, fara sa ai mustrari de constiinta cum ca din cauza ta ar intarzia altii ….. fantastic. Revenisem la viata si imi ardea sufletul de nerabdare sa descopar alte minunatii peisagistice ale Himalayei, mai ales sa vad cu ochii mei marele oras Manang, caci imaginatia nu ma ajuta defel sa imi conturez termenul de ”oras” prin aceste teritorii. A fost una dintre cele mai absolute, cele mai insorite, cele mai relaxante, cele mai minunate si frumoase zile ale intregii calatorii, just a perfect day in my life ….. pana seara, cand am ajuns in Manang si mi-am dat seama ca undeva intervenea, pe nebanuite, un mic pericol venit din interiorul ascuns. 

A fost o zi care a oferit multa diversitate de peisaj, drumul scurt, in sine, merita savurat intr-un ritm lent, tocmai pentru ca stii ca poti ajunge in Manang in 3 ore. E pacat, e mare pacat sa treci in viteza pe langa toate cladirile, prin toate satele acelea medievale si pustiite in mare masura. A fost o zi plina de fotografii, caci nu ma puteam abtine, cu orice risc (riscul era sa raman fara baterii, desigur). Daca ar fi sa mai ajung pe acolo, as pleca la 9 pe traseu si as devia drumul principal, intarziind ajungerea in Manang pana pe la 6-7 seara. Pe traseu apar ocazii de a vedea si altceva, din pacate insa, Hari nu a stat cu mine pe traseu, era mereu departe in fata si eu m-am multumim sa merg pe drumul drept. Este un mic regret care il incerc, dar este cu siguranta motivatia de a reveni in Himalaya si de a aborda altfel aceste teritorii fascinante pana la epuizare.

Ana si Kul plecasera deja si nu aveam sa ii mai intalnesc pana a doua zi, desi ne-am vorbit ca ne intalnim in Manang si incropim ceva placut pentru Ajunul Craciunului, toti patru, chiar daca cei doi ghizi nu celebrau acest eveniment. A ramas ca ei sa stabileasca unde ne cazam, ca sa stim unde sa venim si noi, caci era clar ca eu voi ajunge mai tarziu decat ei. Din pacate, acest aranjament lasat in grija baietilor nu s-a putut concretiza si prostia umana m-a dat gata cand am ajuns in Manang, caci acolo am aflat ca Hari de fapt nu stabilise nimic cu Kul, nimic mai mult decat ”ne vedem in Manang”!

M-am echipat, mi-am consumat in liniste monotonul mic dejun, cand am iesit afara m-a plesnit soarele si frigul! Asa ca mi-am pus sapca cu urechi, captusita, pe deasupra gulerului elastic textil, extrem de util pe timpul calatoriei prin faptul ca se lipea si devenea ca o a doua piele. Si mi-am pus, pe deasupra pantalonilor mulati, si pantalonii de goretex. Un tricou, un polar subtire si aces wind stopper negru, cu gluga, putin rigid, putin impermeabil, care ma costase fantastic de mult in Bucuresti, dar care este o piesa binevenita pe un astfel de traseu. 

Vf. Pisang behind us

Paraseam primitorul Maya Hotel la 10:30, pe un soare debordant. Stand cu fata la hotel, pe logo-ul de la intrare scria, ca de altfel pe la toate hotelurile, ”hot shower” si te apuca rasul, stiind ca nu exista asa ceva. Vara probabil, cand e soare toata ziua, 3-4 turisti prind poate ceva apa calda sa se spele, atat cat se poate incalzi prin panourile solare. Dar pana ce si nepalezii din inaltimile Himalayei stiu ca ”reclama e sufletul comertului” si nu uita sa inscrie peste tot aceasta sintagma atragatoare de turistii mai pretentiosi. In spate, pe muntele maroniu, se vedeau ca niste puncte, asezarile din Upper Pisang aflat la 3.300 m alt.) si dintr-un fundal mai indepartat aparea superb, in combinatii de alb intens si alb inghetat si alb gri-transparent insusi Varful Pisang (6.091 m alt.), considerat a fi unul dintre cele mai facile pentru alpinistii amatori. Timp as fi avut, dar echipament si un ghid potrivit nu aveam pentru a incerca aceasta ascensiune, Plus ca, mai mult ca sigur, trebuie un permis special, pe care eu iar nu il aveam.

Din ce am citit ulterior, există două variante de drum pentru segmentul Pisang-Manang: o rută de aproximativ 5 ore, care merge mai mult de-a lungul râului și nu oferă scene peisagistice debordante, în timp ce cealaltă opțiune te urcă până la un 3.800 m alt. și coboară ulterior pe traseul principal al drumului spre Manang, putând dura cu 3 ore mai mult, dar oferind o serie dintre cele mai frumoase privelști ale Himalayei. Deși, din păcate, ghidul meu nu mi-a menționat că aș avea de ales între două alternative, nu pot spune că ar fi contat în mod deosebi atunci, pentru că nu aveam informația în minte. Cu siguranță am urmat calea cea lungă, spre Upper Pisang, chiar dacă ceva nu se potrivește dacă raportez peisajul descris cu timpul parcurs. Pentru că de urcat am urcat, vestitele peisaje și panorame au fost în drumul nostru, dar nu am făcut opt ore până în Manang, ci șapte, în condițiile în care am mers chiar foarte lent. Fiecare zi încheiată pentru mine însemna micșorarea perioadei pe care aveam să o petrec departe de civilizație, rucsacul era greu, deci nu avea sens să mă grăbesc nicăieri. Doamne, eram prima oară în viața mea în Himalaya, un motiv destul de puternic să încerc măcar iluzia de a opri sau de a încetini puțin timpul.

Am iesit din Pisang printr-un portal dublu, ridicat din pietre asezate unele peste altele, (fotografia este mai sus in text) era o constructie mai complexa si mai joasa decat ce mai vazusem, o pereche grea de coarne se usca la soare si vant, peisajul din fata era diabolic de promitator, cel din spate devenea treptat o amintire de neuitat. Dupa vreo 20 de minute de mers lejer – rucsacul meu nu se usurase peste noapte, tot imi dadea de furca, din pacate – traversam din nou Marsyangdi, pe un pod din lemn, scurt. Pe langa mine au trecut doi localnici incarci cu o mare greutate si insotind un mica caravana de asini incarcati si ei. Drumul continua pe langa adaposturi din piatra, aparent nelocuite (nu am vazut pe nimeni), urmeaza un foarte lung zid cu moristi si un monument din piatra, vopsit in alb, ca o stupa, ridicat in memoria unui alpinist german care murise in timpul ascensiunii Varfului Pisang. Urmeaza o vale si un urcus in camp deschis, pe un drum amenajat, ajungand la peste 3.400 m. alt. In Lonely Planet am citit ceva despre existenta unui aeroport aici, dar sincera sa fiu, habar nu am, nu am observat nimic in acest sens. Am observat si am fotografiat doar chortele, casele, pietrele cu simbolurile mantrei buddiste, the mani wall and a hudge gompa.

Privind in urma, am avut ocazia sa revad, in toata splendoarea lui, acel perete-ecran din granit, dramaticul Paungda Danda. Poate fi comparat si cu un val imens, care se ridica si la momentul cand ar trebui sa se pregateasca sa se prăvale, încremenește pur și simplu. Este o imagine cu totul iesita din comun, care nu se poate intalni probabil in nici o alta regiune montana europeana, lipsind spatiul fizic ca atare si amploarea ce da aceasta nuanta de dramatism si fantastic in acelasi timp.

După aproximativ o oră și jumătate de mers, drumul urcă și o curbă destul de strânsă te aruncă imediat într-un con de umbră pe care continui să mergi la vale cel puțin jumătate de oră. Când am ajuns eu în curbă, Hari își dăduse rucsacul jos, stătea cu spatele și se uita în fața lui, deasupra unei panorame incredibile: de la picioarele lui în jos se  căsca o vale imensă cu vegetație care se pierdea lent în depărtări, verdele vegetației devenind maro și apoi gri-maroniu spre cenușiu și alburiu: ne aștepta un fel de deșert de rocă ciuruită, un alt tip de teritoriu selenar, o deschidere care îți tăia respirația și te făcea din nou să te simți insignifiant în fața frumuseții și a puterii naturii.

L-am întrebat ce este locul acesta și mi-a spus doar să mă uit la peisaj. Tot din cărți am aflat apoi că locul respectiv chiar este notat ca ”Belvedere Point”, fiind unul din puținele astfel de puncte pe traseu. Mi-am dat rucsacul jos și nu m-am putut abține să nu mă cațăr ca un ied pe cărarea ce urca abrupt pe dreapta, ajungând după vreo sută de metri la un șir de steaguri colorate cu rugăciuni și privind și mai de sus decât Hari toată minunăția. Te orbea soarele, eram în ziua Ajunului Crăciunului, la peste 3.500 m altitudine și aveam toate motivele din lume ca atunci, acolo, să respir Fericirea ….. Când ești atât de fericit, nici măcar nu mai gândești, totul se blochează și cauți cu disperare căi de absorbție și menținere a sentimentului. Îmi doream ca această călătorie a mea să continue până când aș fi simțit că am obosit și nu o mai vreau.

Cred că am zăbovit zece minute acolo și am făcut câteva fotografii, cu zgârcenia de rigoare însă, mai aveam cel puțin zece zile prin sălbăticie și frig. La un moment dat, când mă gândeam că e timpul să cobor și eu de-acolo și să ne continuăm drumul, țâșnește din curba ascunsă, din direcția de unde venisem noi, un băiat, un nepalez pe bicicletă! Primul gând a fost: ”Cum naiba a ajuns o bicicletă aici?”, gândindu-mă desigur la porțiunile de drum impracticabile pe care le parcursesem în zilele anterioare. Mai mult ca sigur a fost transportată pe bucăți și asamblată. Și atunci mi-am dat seama că ideea de a străbate regiuni ale Himalayei pe bicicletă mă făcuse să uit că mai trebuie să și respir …. Asta se traduce prin uimire în fața momentului revelației și fiecare are propria sa revelație în viață, în funcție de ceea ce îl impresionează cel mai mult.

Am urmat drumul prin umbră și am pătruns în valea largă, cu multă vegetație, unde am întâlnit capre, cai și oi păscând. După aproximativ o oră am intrat în Humde (3.420 m alt.), o așezare ca și celelalte, culori vii, o gompa albă, un zid lung de moriști – 266 de moriști, cel mai lung din regiune -, o bovină înaintând alene pe drumul colbuit, un băiat lenevind cu capul pe un scaun de lemn și un altul, căutând acorduri la o chitară și uitându-se la o turistă blondă însoțită de un nepalez taciturn.

La intrare, pe dreapta, era afișată harta simplă a locului: galben pe negru era trasată o linie întreruptă și locațiile turistice erau marcate prin triunghiuri galbene: poarta de intrare, ”airport hotel” pe dreapta, ”Himalayan Hotel” și ANC Office pe stânga, apoi pe dreapta se înșirau ”Maya Lodge”, ”Hotel Buddha”, Telephone Point, ”Marsyandi Hotel”, pe centru lungul ”Prayer Wheel”, ”Shanta Hotel”, ”Hotel Gandaki”, ”Julu Peak Guest House”, ”Tibet Guest House”, ”Anapurna Tea House”, ”Snowland Guest House”, aeroport undeva în dreapta (zboruri posibile doar când vremea o permite, exclus în intervalul decembrie-februarie, când este zăpadă) și check point la ieșire. Dacă aș fi acordat atenție acestor hărți, aș fi sesizat multe detalii și poate că, punându-i întrebări lui Hari chiar aș fi știut mai multe despre locurile pe care le parcurgeam. Dar probabil nu vroiam să îmi distrag atenția sau pur și simplu nu mă interesa că aici este posibil să apară un loc pe post de aeroport sau că la ieșire iar va trebui să oprim pentru a fi notați în catastife. Dacă stai și citești denumirea locațiilor turistice te vei minuna și mă vei întreba care era diferența între un hotel, o casă de oaspeți sau o casă de ceai. Din punctul meu de vedere, nici o diferență, peste tot se servea ceai, peste tot se putea închiria un loc de dormit în condiții similare, diferențele țineau doar de gazdă în sine, cât de bine gătea, ce culori folosise la pereți sau cum te întâmpina. Nu știu ce să spun. Recunosc că nu am fost atentă la detalii de genul ăsta, pur și simplu eram într-o poveste și firul basmului mă furase și mă lăsam purtată fără prea multe curiozități. De aceea nici jurnalul meu din această călătorie nu abundă de informații și detalii, nu eram acolo ca reporter sau ca observator, ci ca om care își împlinea un vis devenit aproape sfânt într-o anumite accepțiune a termenului. Dar să nu mă pierd din nou în filosofii și incursiuni ale sufletului. Eram călător, nu turist, cel puțin așa îmi place să cred. Deși mi se contrazice motto-ul Tourists don't know where they've been, travelers don't know where they're going!

Îmi pare rău că nu mi-a notat nici măcar unde ne-am oprit pentru prânz, dar după fotografii pare a fi fost Marsyandi Hotel. Nu am vrut să mănânc de prânz și mereu când făceam așa mă gândeam că e bine, dacă simt că pot rezista până seara, căci toate prânzurile neconsumate de mine însemnau o sumă de bani care îi rămânea ghidului și un prânz putea fi între 300 și 500 de rupii. Am luat însă un litru de ceai de mentă, 270 rupii. În timp ce Hari se odihnea și mânca eu am urcat pe acoperișul plat al clădirii cu un nivel și am făcut fotografii. Așezarea omenească stătea la picioarele mele și părea incredibil să mă aflu acolo. Vecinii de peste drum munceau, construiau ceva, erau doi bărbați. În rest, absolută liniște și pace, nu se întâmpla absolut nimic. De ce nu aș putea veni aici să trăiesc oare ….. e un gând care merită atenție dincolo de ochii trecătorului superficial.

Aici am văzut semnul copiat de Hitler pentru zwastika lui care a îngrozit mapamondul, era pictată la intrarea în camera unde gazdele își desfășurau activitățile de bază. Măcar asta am întrebat, era semn de noroc. Tot aici am dat prima oară peste o bucată mică de oglindă, agățată tot afara, e un zid exterior, ocazie cu care am mai luat și eu cunoștință de propria mea prezență fizică. Curtea gospodăriei era pavată cu pietre mari de râu, la intrare în stânga era o chiuvetă mică, pe care însă nu am folosit-o pentru a nu consuma degeaba apa oamenilor – să nu vă imaginați cumva că există conducte de apă acolo!! -,  în mijloc erau trei mese din lemn și bănci. Aici mâncau cei care poposeau, desigur. Era frumos, era o sărăcie (în meschinul sens european, desigur) curată. Pe acoperiș exista un panou solar, probabil cea mai mare investiție a gospodarilor. Gospodăriile de aici erau în formă de U, jos locuiau gazdele și sus, la primul nivel erau camerele pentru turiști. Totul curat, frumos și vesel vopsit, primitor. Am urcat la etaj și am vizitat o cameră, ocazie cu care am rămas uimită de confortul oferit și de curățenia de peste tot. Spațiul mic, dar avea inclus și grup sanitar, cu faianță! Pfui …. Greu de comentat, căci nu aș reuși să fiu foarte fermă. Consider că pe termen lung introducerea acestui confort este precum o otravă lentă pentru natură, iar binele de care s-ar bucura locuitorii ar fi efemer. Luxul implică o anumită mentenanță, care se face cu anumite costuri. Și nu mă refer la bani, ci la consumul resurselor naturale, distrugerea zonei, dorința de a construi infrastructură pentru a exista un circuit permanent de turiști care să și consume acest confort. Și explicațiile pot continua pe multe pagini.
Peisajul de jur împrejur deschis, generos, magnific, potolit, cu o bogată gamă de culori: griul colbului, maroniul spălăcit al rocilor, verdele pădurilor dinspre care veneam și noi, albul zăpezii de pe vârfurile înalte, albastrul cerului.

La ieșirea din sat e un fel de monument îngrădit, de mici proporții, apoi pe stânga trebuie să oprești pentru a fi înregistrat de reprezentantul oficial care se asigură că toții trekkerii și-au plătit taxele.

Era două jumate, frig, însorit, în fața noastră se deschidea un drum lat, pustiu și urma să ne lăsăm înghițiți de liniștea supremă a universului natural. Hari s-a dus, în ritmul și în tăcerea lui, în față, eu am rămas cuminte în ritmul meu, pășind cu greutatea fericirii pe fiecare centimetru de drum. Ne îndreptam spre Manang, prin Mugje si Bhraka, printr-un ținut aproape încremenit, arid, dominat de roci ciudate, cenușiu-gălbejite, erodate până în măduva lor, un ținut larg, cu segmente însorite alternând cu cele umbrite, canioane laterale, Vârful Tilicho, cu o superbă căciulă albă, o mantra pictată în culorile obișnuite pe fațeta unei roci prăvălite undeva în dreapta drumului, stupas și mani walli cu moriști roșii, din metal. La un moment dat am mai dat de un biciclist local, bine înbrăcat, venea probabil din Manang și se ducea spre Pisang, era o imagine absolut incredibilă să îl vezi cum pedalează în peisajul acela. Trecerea prin Mugje ar fi trecut neobservată, căci nu am văzut nici un semn că ar fi locuită, dar am văzut a tibetan tea house și o prăvălie de antichități, ambele cu pancarte mari purtându-le denumirea și, așa cum se obișnuiește, nu lipsește denumirea localității și a districtului. Așa am știut că sunt în Magje, de exemplu. 

Ambele locații erau încuiate cu lacăt, casa de popas avea chiar geamuri și se puteau vedea sticle mici ce coca-cola, apă plată, bere și alte snack-uri dorite de turiști. Inainte de a ajunge în Bhraka a mai fost un fel de așezare, unde pământul era ”încrețit”de copitele bovinelor și înghețat bocnă. Se urca apoi șerpuit spre o stupa, îți treceai din nou degetele peste un zid cu moriști și în față se zărea o arcadă mare, din piatră, vopsită în albastru, pe care scria cu litere albe, latine: ”Welcome Braka”. Câțiva localnici se odihneau acolo, doborâți probabil de frig și de greutatea coșurilor mari umplute cu lemne subțiri pentru foc. Ajunsesem așadar la 3.500 m și localitatea – sat tibetan - merită mai multă atenție, din câte mi-am dat seama. Doar că Hari nu era de văzut, cu cine să vorbești, să întrebi? Sus în dreapta era un lăcaș religios destul de impozant, din piatră vopsită cu alb, o gompa, cea mai mare din întreg districtul, deținând o multitudine de statuete și manuscrise vechi de 400-500 de ani. Era ora 4 p.m. și cu siguranță am fi avut timp destul să explorăm locul, chiar simt că am pierdut mult trecând mai departe ca o gâscă ignorantă. Plus de asta, necitind ghidul în mod regulat – ce eroare de nerepetat!! -, nu știam că Manang era doar la o distanță de maximum jumate de oră. Imaginea aceea a sălașului religios părea foarte misterioasă și așa pustiu cum era știu chiar că nu am zăbovit mult în dreptul lui. Părea ca o chemare și părea că ascunde multe alte lucruri de descoperit. Am fost nu doar fraieră, ci chiar prostănacă să stau să alerg după un ghid idiot și needucat.

Ce am putut afla ulterior despre această gompa se referea la faptul că este cea mai veche și cea mai interesantă din regiune, fiind de fapt un complex alcătuit din mai multe clădiri, încununat de un templu cu trei monumente specifice. Nu am decât patru fotografii făcute, dar imaginea aceea somptuoasă îmi va rămâne pentru întotdeauna în minte, mai ales că accesul, din drumul principal, se făcea pe niște trepte largi, construite cu dichis, 12 la număr, la capătul cărora te opreai în fața unei porți metalice, vopsită în albastru. Locul era limitat de gard metalic construit în stil european, cu două felinare (care nu știu în ce măsură erau și funcționale) și un drapel alb cu roșu. Știu că sună redundant, dar să treci pe-acolo într-o după amiază de decembrie târziu, singură, este cât se poate de mistic și nu poți avea decât două reacții: să fugi sau să stai. Eu am mers mai departe.

Una dintre teorii este că Gompa Bhraka ar fi fost construită cu cel puțin 500 de ani în urmă și că aparține sectei reformiste Kagyu-pa din cadrul budismului tibetan. Kagyu-pa provine de la călugărul Marpa care, în secolul XI, ar fi spiritualizat budismul tibetan la un alt nivel. Dintr-o descriere găsită într-un mai vechi (1993) ghid de călătorie al lui Bryan Thomas rezultă că interiorul este cel puțin la fel de misterios și cu o puternică influență mai puțin pământeană. Se vorbeșe de anumite traiectorii ale luminii la momentul răsăritului de soare, un sanctuar, moriști de rugăciune, sute de imagini din teracotă, 39 de figurine a ierarhiei Kagyu-pa, unde apar Marpa și Milarepa, discipolul celui dintâi, lămpi cu unt de yak, mășți și fotografii cu Dalai Lama. Se recomandă o torță sau o lanternă puternică, interioarele fiind cufundate într-o beznă intensă.

Mai mult ca sigur că pe timp de sezon, când turiștii curg în râuri pe-aici, poarta aceea mare este deschisă și ești invitat să intri pentru vizitare și lăsarea unei donații bănești.

Nici nu-ți dai seama cât de repede ajungi în Manang. În stânga munți înalți, la baza cărora ai putea ajunge coborând în vale și trecând râul, în dreapta deșertic și spațios, la un moment dat valea întreaga e cuprinsă de umbra făcută de înălțimile dure din stânga și vezi în față un urcuș terasat, începi brusc să îți dorești să ajungi la destinația finală pe ziua respectivă. Intrarea pe platoul Manang este de-a dreptul mistică și nici nu îmi pot imagina să întâlnesc așa ceva în alt colț al lumii. 

Răsufli ușurat că ai ajuns în Manang, neașteptat de repede, după un drum neașteptat de scurt și lejer și pustiu și știi că acolo e bine să stai cel puțin o zi pentru aclimatizare, deși te afli doar la 3.540 m. Nici măcar nu era ora 5 p.m., dar amurgul îți respira în ceafă.

Urmează un lung șir de hoteluri și restaurante până la stupa imensă din centrul Manang-ului. Este o așezare impresionantă și mai ales văzută a doua zi de sus, de pe versantul de vis-à-vis, pare nepământeană de-a dreptul.

Nici urmă de Ana și Kul, așa cum ne fusese vorba. Nu-mi venea să cred. Când l-am auzit pe Hari că spune că de fapt nu stabilise un loc anume cu însoțitorul Anei, am crezut că nu aud bine. Inexplicabil eram pe cale să am o cădere psihică, să m-apuce plânsul, mă enerva atitudinea lui Hari, nepăsarea lui și incapacitatea lui de a fi mai empatic și mai implicat. Stăteam pe drum, amândoi cu rucsacii în spate, el întrebase în două hoteluri de cei doi, eu nu vroiam să accept singurătatea și i-am spus aproape plângând: ”Ce este atât de greu de priceput că pentru noi este seara de Crăciun, este cea mai importantă sărbătoare din an și DA!, vroiam să fiu cu Ana, e singurul om care înțelege asta, nu văd nici un alt european în jur, d-aia am și vorbit toți să fim împreună în seara asta! De ce nu ai putut înțelege ceva atât de simplu? Nu mă interesează ce faci, dar o cauți peste tot.”

Nu am plâns. Am rămas lângă cei doi rucsaci, aproape de stupa aceea enormă, în jurul căreia pășeau, în credința lor, câțiva localnici îmbrăcați foarte gros, murmurându-și rugăciunile. 

Un copilaș cu nasul murdar precum o mâță mică, nespălată pe față de mama ei, cu o căciulă de lână din care apărea o față dulce, cu ochi mari, negri, se uita la mine ca la un alt univers. Nu s-a apropiat mai mult de jumate de metru, poate chiar eram prima ”piele albă” pe care o analizase la viața lui. Să fi avut 4-5 anișori. Era frumos de-a dreptul și dacă te uitai la el te pomeneai furat de o cascadă de gânduri legate de destin, viață, istorie, trecut, viitor, prezent și alte chestii.

Hari a revenit fără nici o noutate și am avut o nouă discuție legată de locul de cazare. El vroia neapărat la un anume hotel, eu vroiam să știu motivul. Și nu vroiam să stau acolo, vedeam ceva care mă atrăgea mai mult. Am ales Yak Hotel, 90 rupii pe camera single, etajul 1. O cameră dublă costa 200 rupii, un loc într-un dormitor comun 80 rupii.

M-am adaptat situației, cum că voi fi atât de singură în Ajunul Crăciunului și am coborât în sala de mese, o încăpere foarte mare, cu o bucătărie pe măsură. Eram singurul turist. Era frig și tristețea mă năpădise. Tristețea de a nu putea împărtăși impresii, idei, bucuria serii și a vieții trăită atunci și acolo. Era o avalanșă pe care nu o luasem în calcul. Nu îmi doream să fiu în altă parte, dar mi-aș fi dorit să nu fiu singură.

Am servit o delicioasă supă de cartofi (120 rupii) și chili beans cu orez (260 rupii), permițându-mi și o bere rece. Mi-am aprins o lumânărică pe masă, l-am pus pe Diddl Mouse companie și am zăbovit așa până pe la opt seara, după care m-am retras în sacul meu de dormit. 

Simțeam că mâncasem prea mult, eram toropită, obosită. În cameră erau cam minus 15 grade, în sacul de dormit ajungeam la +15 – la ce aglomerație era în sacul ăla de dormit, te cred și eu! :-)

Merry Christmas!! 

Cum am petrecut prima zi de Crăciun