Luni, 22 decembrie 2008, Himalaya, Nepal, Circuitul Annapurna
Tal (1.700 m) – Tamang (2.600 m alt.)
8 ore mers + 1 ora pauza
La
06:45 eram deja treaza, era un frig crancen, un frig rece, patrunzator,
dar nu umed, era ca o prospetime foarte intensa. Dormisem bine si acum
imi scoteam de prin sacul de dormit toate cele cu care imparteam spatiul
calduros peste noapte: bateriile, bidonul cu apa, lanterna, aparatul
foto, sosetele, tricoul.
Eram
refacuta, plina de energie, aspirina luata inainte de culcare isi
facuse efectul, nu mai simteam nici o durere la umeri si doream sa o iau
din loc. Desi nu stabilisem un program cu Hari, era de la sine-inteles
ca plecarea pe traseu trebuia sa fie undeva intre 8 si 9 dimineata. In
fond, seara de culcai atat de neobisnuit de devreme, incat nu era nici
un efort sa pleci atat de devreme si pe munte este recomandabil sa ai o
anumita disciplina, sa iti rezervi marje de timp pentru situatii
neprevazute.
Nu
am simtit niciodata nevoia sa il intreb pe Hari, in avans, cum va fi
traseul din ziua urmatoare. Cred ca imi placea elementul-surpriza. Avand
in vedere apropierile dintre asezari, aveai sentimentul de siguranta ca
te poti opri oricand obosesti, fie pentru a te alimenta, fie pentru a
ramane peste noapte. Situatia s-a mai modificat in zilele urmatoare,
distantele s-au marit, am trecut prin asezari “inchise” pe timp de
iarna, dar, cu o singura exceptie, situatia nu a disperat niciodata. Per
ansamblu, cred ca ma asteptam la mult mai greu si poate de aceea mi-a
fost destul de usor sa fac acest circuit, desi nu neg ca greutatea din
spate m-a cam secat de cateva ori. Daca ar fi sa schimb ceva, ar fi
rucsacul si flexibilitatea, in sensul ca m-as mai abate de la drumul
drept. Aici un rol important l-a jucat ghidul ales, care nu avea in el
nici un pic de spirit de aventura si care probabil era chinuit de ideea
ca trebuia sa faca acest traseu, pentru bani, departe de familia sa.
Desi nu mai fusese pe acest circuit de multi ani, nici macar o data nu
am surprins la el o bucurie fata de ceea ce ne inconjura, niciodata nu a
propus sa pasim si in dreapta potecii, nu doar inainte, niciodata nu a
sugerat vreo activitate sau vreo oprire “non-conformista”, a fost o
prezenta plictisitoare si pur formala. Sper din suflet ca la o viitoare aventura in Himalaya sa gasesc o alt fel de personalitate.
Nu
imi dadeam seama ca urma o dramatica schimbare de peisaj sau ca ceea ce
ma inconjura in acea dimineata avea sa ramana pur si simplu unic prin
salbaticie si culori. Eram plina de entuziasm, putin trista ca nu aveam
cu cine sa impartasesc emotiile ce dadeau pe dinafara. M-am echipat, cu
mare grija am dus rucsacul jos (scara de lemn care ducea la parter era
aproape verticala si in interior era intuneric), i-am dat lui Hari sacul
meu de dormit, am servit micul dejun, mi-am umplut termosul de inox cu
ceai fierbinte, am mai facut cateva fotografii si la 8:30 paseam
peste barna de lemn de la iesirea din gradina complexului Paradise,
continuand drumul de ieri spre dreapta, direct catre arcada ce probabil
simboliza acum iesirea din Tal. Simteam o ruptura zgomotoasa in suflet,
dar ….. calatorului ii sta bine cu drumul, nu? Grupul celorlalti turisti parasise locul de jumatate de ora deja, Ana si Kul mai zaboveau, Ana nu se simtea prea in apele ei.
Odata
pasind la dreapta in fata se intindea drumul, caldarea in care ne
aflam, strajuita pe dreapta de peretele inalt si masiv de munte, iar in
stanga de o mare de nisip alb si de firul turcoaz al raului Marsyangdi,
se ingusta spectaculos. Desi nu imi venea sa cred de la distanta aceea,
drumul devenea o poteca ce urca in trepte de piatra masiva si se ingusta
amenintator, prelingandu-se in mod acrobatic pe langa piatra carga a
muntelui si privind spre involburarea raului putin sugrumat. Vedeam un
sir indian colorat miscandu-se, dar eram mult prea departe pentru a-mi
da seama daca erau turistii plecati la ora 8 sau daca era o lunga caravana de asini.
Am
trecut pe sub arcada (kani) peste care tronau cele trei insemne de
factura religioasa, de culori diferite: alb, caramiziu si cenusiu. Din
pacate, nu stiu inca ce anume reprezinta. Spre deosebire de kani de la
intrarea in Tal, unde spatiul permitea, aceasta delimita foarte strict
drumul, fiind practic imposibil sa nu treci pe sub ea, asa cum ar fi
fost traditional, indiferent din ce directie veneai. Din directia mea,
pe dreapta era un gard inaltat din pietre suprapuse, de cel putin un
metru inaltime, iar pe dreapta cadea abrupt malul spre rau. Deci un
localnic sau o caravana cu asini nu putea trece prin stanga. Din acest
punct de vedere, nerespectandu-se credinta si traditia, nu am inteles
sensul localizarii ei acolo. Am urmat incet drumul, Hari inca nu pornise
si el la drum, am cam mers singura o buna bucata de drum si am facut o
serie de fotografii. De fat, azi am mers absolut singura timp de 3 ore
si chiar am savurat acest lucru. Avand in vedere ca nu exista o
compatibilitate comunicationala cu ghidul nepalez, preferam sa merg
singura, sa nu ma simt apasata de tacerea dintre noi, dar stiinc ca e
undeva, fie in spate, fie in fata mea.
*priviti
cu atentie poza, treptele se unduiesc pana jos de tot, departe, unde se
vad doua siluete, apoi urca din nou .... si tot asa ....
Ma
aflam sus, pregatindu-ma sa incep o coborare abrupta si foarte ingusta,
periculoasa prin lipsa spatiului, cand m-am intors sa privesc in spate
si am vazut o caravana numeroasa de asini incarcati ce nu puteau fi
opriti. Ca urmare am stationat si le-am facut loc sa treaca, asteptand
vreo 20 de minute pana sa ma depaseasca si cel care ii mana de la spate.
Coborarea pe treptele de stanca s-a revarsat neasteptat intr-o noua
deschidere ce se tavalea pe o intindere de nisip alb, si in dreapta, si
in stanga. Nisip din cel mai fin. Am parasit poteca, am gasit un bolovan
sa imi fixez aparatul de fotografiat si mi-am facut cateva poze,
imortalizand entuziasmul clipei, debordam de fascinatie. Era, din nou, o
combinatie de culori inedita in contextul acela: eu eram cu pantaloni
negri, mulati, un tricou negru (costumatie imprumutata din garderoba mea
de biker, ideala), esarfa rosie la gat, palaria albastra cu Kilimanjaro
inzapezit, sezand pe nisipul alb si in spate curgand turcoazul raului.
Si imbratisam la propriu intreaga emotie a momentului care se scurgea
ireversibil si inevitabil.
Cand
credeam ca nu mai vine nici un patruped, in curba isi face din nou
aparitia un asin obosit, incetineste absolut epuizat, se uita la mine si
se prabuseste incetisor. Nu avea incarcatura. Eram singura si nu am
avut curajul sa ma apropii de el, ar fi trebuit sa imi dau rucsacul jos
in primul rand si spatiul nu prea imi permitea libertate de miscare. Un
al doilea asin a venit, a trecut incet pe langa cel prabusit, care
respira cu greu, a trecut pe langa mine intrand in curba coboratoare
spre dreapta, s-a oprit in panta si a intors
capul, uitandu-se cu o blandete sfasietoare catre camaradul sau de munca
…… am simtit ca pufnesc in plans, asa ca am urcat mai departe fara sa
ma uit in urma. Eram sigura ca va veni ingrijitorul lor dar, sincer
vorbind, nu am mai vazut pe nimeni venind si nu imi pot da seama ce s-a
intamplat cu asinul epuizat. Scena se petrecea la 5 minute distanta de
podul peste rau.
Drumul
m-a condus pe teren foarte accidentat, urcand mereu. Eram singura in
continuare, Hari isi alegea in general cele mai nepotrivite portiuni de
drum ca sa dispara. Dupa aproximativ jumatate de ora am intrat intr-o
zona asemanatoare celei din ziua precedenta, la care se lucra, in
acelasi stil (parul si barosul), pentru construirea viitorului drum.
Erau patru muncitori, un par si un baros. Am spus “namaste” si am trecut
rapid mai departe, atenta sa nu ma pravalesc. A urmat o deschidere
frumoasa, drumul s-a latit, mergeam paralel cu raul, foarte aproape de
el si in fata urcau, parca spre cer, atat de multe si infinite pareau,
alte trepte amenajate din piatra, de data aceasta mult mai late.
Era
ora 11 deja si cand eram aproape pe la distanta treptelor, am auzit
zgomot din spate. Urca o cireada de bovine negre ca taciunele si cu
coarne lungi, arcuite in fata. Nu erau multe, vreo 8, mergeau cate doua,
deci m-am oprit din nou si le-am lasat sa treaca pe langa mine,
lipindu-ma de peretele muntelui. Panorama pe care o lasasem in spate era
o noua imagine din “Tara Minunilor”. Dupa o urcare atat de
spectaculoasa, pe trepte, a urmat o coborare si mai spectaculoasa,
aproape incredibila. Ei bine, aici a fost o portiune in care m-am
bucurat sa vad oameni in fata mea, chiar si la o distanta apreciabila.
Erau
acolo, isi vedeau de drumul lor, daca m-as fi pravalit oricum nu m-ar
fi auzit nimeni, dar prezenta lor im dadea un sentiment de siguranta. Nu
sufar de rau de inaltime, deci coborarea nu a fost o problema pentru
mine. Coborare, urcare, coborare din nou, de data aceasta pe poteca,
treptele se terminasera. Din ce am citit, toata aceasta portiune de
traseu fusese amenajata cu mare grija prin anii 1980, dupa ce o
catastrofa naturala distrusese drumul initial din partea estica a
raului. Drumul se impartea in doua directii chiar la piciorul de intrare
pe primul pod, dar pe partea vestica a raului nu se mai putea circula,
terenul fiind prabusit.
La
ora 12 traversam din nou raul, pe un pod foarte scurt. Trei localnici,
venind din directia opusa noua, incarcati cu furaje bine legate, isi
scoteau sufletul urcand. Desi pare incredibil, acesti oameni isi petrec
viata strabatand potecile Himalayei cu incarcaturi intre 50 si 90 de kg.
Citeam ca un comerciant cara cam 80 de kg de marfa in spate si castiga o
medie de 1,50 – 2 USD per kg vandut. Comentariile sunt de prisos.
In
fata punctului de control se afla un panou pentru trekkers, in care li
se atragea atentia ca satele care urmeaza si dinspre care veneam noi nu
apartin de Aria de Conservare Manaslu, ci de Aria de Conservare
Anapurna, deci sa aiba grija sa aiba un permis de trekking
corespunzator. Mentiunea se datoreaza faptului ca in aceasta zona se
intrepatrund traseele care vin dinspre Manaslu prin punctul de control
din Thonje, unde eu nu am ajuns, nefacand parte din circuitul Anapurna.
Dharapani
este impartit in trei sectiuni: partea de jos, cu hoteluri, oficiu
telefonic, punctul de control, magazine si o prima “German bakery”.
Nordul asezarii este considerat a fi o sectiune aparte si la 10 minute
distanta o alta sectiune, cu o mica hidrocentrala, sursa de
electricitate. Pe un panou mare, la 10 minute de punctul de control,
scrie: “Wel come to ODAR! Odar literally means caves. The village got
its name from the several caves presents in the village. It is at an
altitude of 2.450 m and is about 30 minutes of walk from here. The
village forms a perfect setting for viewing Manaslu, Lamjung Himal
(Himal = munte in tibetana) and Annapurna II as well as surrounding
places. One can get the typical homestay facility and experience true
Gurung lifestyle.”
Se
iese din Dharapani, se trece pe langa o scoala si drumul urca mai
departe spre vest. La un moment dat se bifurca si aici am urmat drumul
din dreapta, printr-o noua kani pe care scria clar: “make success
distination Manang 2004”. Drumul din stanga se termina in satul izolat
numit Kotre. Dupa aproximativ trei sferturi de ora printr-o zona
impadurita cu “pini albastri” se ajunge lejer si relaxat la 2.160 m in
satul Bagarchhap. Era deja ora unu,
mergeam de patru ore jumate, eram din nou toti patru, asa ca am decis sa
alegem un loc cu soare, sa ne punem tricourile la uscat (ce spalasem in
seara anterioara) si sa mancam. Imi simteam stomacul absolut gol. Ziua
ne apartinea din plin si ne bucuram de soare, dupa ce mersesem intr-o
umbra rece ultimele 30 de minute.
Bagarchhap
este primul sat cu arhitectura tipic tibetana: case din piatra insirate
una dupa alta, foarte aproape (in Tal, de exemplu, erau distantate de
gradini mari), acoperisuri absolut plate pe care se ingramadeau gramezi
de lemn de foc. In 1995, in noiembrie, Nepalul a fost strabatut de o
mare alunecare de terenuri si atunci o mare parte din Bagarchhap a fost
distrusa, doua lodges demolate complet si oameni au fost ucisi. La
iesirea din sat exista un monument in comemorarea acestora, dar desigur
ca acest lucru nu l-am stiut atunci, din pacate. Recunosc ca aveam
Lonely Planet cu mine, era singura carte pe care o aveam, dar niciodata
nu aveam rabdare sa citesc inainte de a pleca pe traseu. In mare parte,
satul a fost reconstruit, dar multi au ales pentru reconstructie
asezarea urmatoare, la o distanta de jumatate de ora, Danaque.
Am
zabovit o ora si un sfert la soare, eram singurii turisti chiar pe
terasa primei locatii turistice, eram prea flamanzi pentru a merge mai
departe. Am consumat o portie de dal bhat (270 NRP), fiind consistent si
generos si avand gust diferit in functie de cine il pregatea. A fost
chiar bun, in comparatie cu cel din Bhulbhule, care nu mi-a placut.
Desi era prima pe care o vedeam, nu am intrat. Ma simteam stinghera, stiam ca nu am bani de lasat, cum era obiceiul ….. deci am trecut incet mai departe, nedumerita, renuntand inca o data se il bat pe Hari la cap ca sa imi explice insemnatatea acestor lucruri. Mai mult ca sigur ca am fost clientul ideal pentru el, caci nu l-am deranjat prea mult cu prezenta mea, nefiind genul de client care, intr-un astfel de context, isi cerea neaparat, in stil european, drepturile castigate in virtutea faptului ca a dat niste bani.
Trecuse
o ora de cand plecasem din Bagarchhap, ieseam din Danaque, am traversat
apa pe un pod din lemn si drumul pietros urca pieptis prin padure,
intrand in con de umbra de acum incolo. La inceput au reinceput scari
din piatra, destul de late, facand urcarea si coborarea mai facile. Am
auzit cunoscutul zgomot de talangi din spate, o caravana destul de mare
de asini se apropia cu repeziciune, asa ca ne-am gasit fiecare cate un
loc, intr-un picior sau tinandu-ne de cate un copac, pentru a face loc
bietelor patrupede. Eu si Ana am sarit in timp util si ne-am
lipit
de o stanca asa cum am putut, din sens opus, pe treptele foarte abrupte
si intrand intr-o curba suspendata spectaculara, venea o alta armata de
asini, la fel de greu incarcati. Ar fi fost un accident mai mult decat
nefericit sa fii impins de vreun animal, care isi vedea de drumului lui
periculos, atent sa paseasca corect, sa nu isi rupa gleznele sau sa nu
se dezechilibreze, riscand sa se pravale el si altii din jurul lui, ar
fi fost un fel de macel. Am stat aproape nemiscate pe petecul acela de
pamant, la semi-adapost, nu mai putin de 30 de minute. De sus venea un
sir, cu o oarecare viteza, de jos urca un alt sir, deci oamenii care
manau aceste patrupede au avut ceva de furca. A fost un spectacol
aproape senzational, trebuie sa recunosc, terenul fiind atat de limitat
si de accidentat.
La
un moment dat, desigur ca totul s-a linistit si noi am continuat
urcarea spre cer, spre curba aceea suspendata de pe care tot vazusem ca
apar urechi si capete de asini, ca dupa cateva secunde sa le simtim
respiratia aburinda prin fata noastra.
Am
mai urcat prin padure pret de aproximativ o ora, soare nu mai era, ba
dimpotriva, parea ca se coboara un fel de voal al cetei. S-a deschis
drumul la un moment dat si dealul impadurit pe care urcam a oferit
deodata o zona plesuva, descoperita, defrisata. Era o banca inalta
construita acolo, aparea si o casa, drumul mai urca ca o dara, abrupt,
si se ghicea inceputul unei alte asezari omenesti. Per total, drumul de
astazi fusese, tehnic vorbind, mai usor decat ziua precedenta. In jurnal
notam (si ma incearca un zambet ghidus acum): “Trekul de azi a fost cu
0,5% mai usor decat cel de ieri (!), deci indeajuns de greu.“ Ne-am
oprit, am poposit pe banca aceea, toti patru, cred ca am stat un sfert
de ora. Simteam nevoia sa terminam ziua de trekking, fusese abrupt,
rucsacul era greu, soarele disparuse, ceata devenea tot mai
patrunzatoare si zona, inghesuita parca in nelinistea perfida a unei
paduri straine, nu parea foarte imbietoare in sine. Bine ca eram toti
patru la un loc. Cei doi ghizi ne-au asigurat ca imediat intram in satul
Tamang (2.600 m alt.) si vom opri la Royal Garden Hotel. Asa ca am continuat urcusul.
Drumul
a intrat intr-un spatiu deschis, casele se intrezareau prin perdeaua de
ceata, peste tot din pamant ieseau in afara cioturi de piatra tocita,
dand impresia de resturi menajere si ambalaje. Ana si Kul, mai usori si
mai rapizi, s-au detasat iar foarte repede de noi, dupa 5 minute de mers
aproape ca ii pierdeam in ceata. Satul parea nelocuit. O prima casa pe
stanga, dupa ce trecusem de Royal Garden Hotel, care era inchis – deci
iata, trebuia sa mergem mai departe, sa ne incercam norocul la o alta
pensiune care ne-ar fi putut oferi gazduire in Tamang, se pare de altfel
ca era singura noastra sansa, Tamang (sau Temang) nefiind decat o asezare de tranzit pentru turisti.
- , era construita in terenul acela stancos si denivelat, direct in
deal, de la nivelul cel mai de jos ridicandu-se un soclu din pietre
asezate unele peste altele, iar deasupra locuinta din placi de placaj. Pe o sarma atarnau haine la uscat, deci
locuia
cineva acolo si pe timp de iarna. Cam toate casele aveau aceelasi
design si baza aceea din pietre slefuite sau neslefuite era destul de
inalta uneori. Unele gospodarii erau prapadite rau, plangeai de mila lor
si iti imaginai cu greu ca acolo se poate trai. Altele erau ingrijite
si dadeau un sentiment de solid. In fata unei astfel de intrari intr-o
gospodarie, care avea si o banca lunga si neinteles de inalta la
intrare, am avut nebunia curajului de a ma apropia de un dulau imens,
care dormea, rugandu-l pe Hari sa faca o fotografie.
Doamne,
ce mare dezamagire am incercat cand am vazut ca promisa gradina regala
nu isi mai pastrase portile deschise si pentru noi ….. !!
Ne-am oprit pe la ora 5 p.m. la Tibet Guest House. Se urca pe trepte
din beton, se ajungea pe o terasa betonata, descoperita, unde era o masa
lunga si o banca, in stanga se facea o scara din lemn, desigur ca
foarte abrupta, care ducea la camerele de sus destinate turistilor, iar
jos, la parter, putin mai jos decat terasa betonata, se forma un fel de
curte interioara a gospodariei. In dreapta scarii de lemn, deci in
dreptul terasei, se intra intr-o sala unde turistii serveau masa. Era o
familie cu 3 copii curiosi, stiu ca doua fetite la vreo 5 si 8 ani au
venit in camera, cu siguranta in cautare de dulciuri. Aveam doua paturi
in camera, usile nu se puteau inchide, erau ca niste obloane defecte.
Totul era facut din lemn brut, netratat, nevopsit, dar exista si un
geamlac cu sticla. Si exista si putin curent electric, fantastic! Am
inghitit foarte mult frig aici, sau, mai bine zis, poate ca de aici
incolo incepeam sa mananc frigul permanent, care te taia din momentul in
care te opreai din miscarea permanenta de peste zi. Probabil si din
cauza draperiei de ceață poate si atmosfera sinistra dinaintea unui
cutremur ce avea sa ne zguduie la 3 dimineata ….. nu stiu, dar era un
frig aparte in Tamang.
Hari
nu stiu pe unde a disparut. Era o figura noua ce a facut in seara
aceea. Era devreme, evident, deci oricum si oricat de obosit erai, nu te
puneai sa te culci la ora sase. M-am dus in sala de mese, caci nu prea
aveam unde altundeva sa merg. Era prea frig si intuneric si sinistru
afara. In sala era de asemenea foarte frig, dar macar ma zgâiam la toate
lucrurile care erau pe-acolo și aveam senzația ca e puțin mai cald. O
podea din scânduri de lemn, curată, niste vase din alama, lustruite,
probabil extrem de vechi, ceva mobilier, multa coloratura, mușamale
chicioase, tot felul de culori, semne clare de sărăcie și impovizație cu
iluzia bunăstării și atragerii turiștilor. Cum Hari nu era, m-am
descurcat singură, le-am aratat fetițelor gazdei ce aș dori să mănânc. A
fost o supa clasica, la plic, cu taitei si o portie de vegetable fried
rice, deci fara carne, 160 + 165 NRP = 325 NRP cina. Am tot așteptat,
Hari nu a apărut, a doua zi am aflat că de fapt el era in bucataria
gazdelor, unde toti, grupati pe podeaua din pamant, in jurul focului,
mancau dal bhat. Kul mi-a explicat a doua zi ca asa ceva este foarte
normal, ghizii se simt mai bine sa nu manance impreuna cu turistul sau
cu turistii. Plus de asta, mancarea nu il costa nimic, iar turistul nu
trebuia sa stie acest detaliu, desigur. Dupa ce am primit explicatia, am
zis OK, dar trebuia doar sa imi fi spus de la inceput, doar nu il
obligam sa stea sa manance cu mine. Dar eu am crezut ca mergem impreuna,
mancam impreuna, bem impreuna, nu ne comportam ca in sclav si stapan
sau print si cersetor! Oricum, fata de figura ce urma a doua zi pe
traseu, asta era un fel de felie de tort dulce.
In
sala a mai aparut o pereche de turisti, vorbeau engleza. Dar nu au fost
amatori de dialog. Nu stiu din ce directie veneau, dar nu ne-am mai
intalnit cu ei pe traseu.
Dupa
masa am mers la culcare si atunci am realizat mai exact ca Ana si Kul
erau combinati impreuna, nu doar ca turist si ghid. Ideea mi s-a parut
inacceptabila din mai multe puncte de vedere, printre care si cel al
igienei pe parcursul unui traseu atat de lung si in conditii atat de
vitrege. Ma straduiam sa o inteleg si nu reuseam si cateva zile tot imi
spuneam ca ma insel, cei doi nu au cum sa se culce impreuna!
Noaptea
a fost linistita pana la un moment dat. La 03:05 am fost smulsa
dintr-un somn adanc de o miscare tectonica puternica. Casa era si
oarecum suspendata pe un fel de deal, mansarda unde se aflau camerele
pentru turisti nu parea foarte solida, probabil ca leganarea a fost
chiar puternica, eu cel putin asa am resimtit-o. S-a auzit larma de
caini, dar nimic altceva. Totul era cufundat in bezna si liniste, era
incredibil de-a dreptul. Vreo jumate de ora am stat cu simturile
ciulite, nu a urmat nimic si am cazut din nou in somn, cuibarita in
caldura sacului meu aglomerat de dormit, in camera erau cu siguranta cel
mult zero grade, dar in sac termometrul de la ceas arata 30 de grade
Celsius!! Pe masura ce urcam in altitudine, si temperatura nocturna din
sacul de dormit avea sa scada.
dansul pânzei de păianjen în curenții himalayeni
dansul pânzei de păianjen în curenții himalayeni
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen