Himlaya - ziua 1 trek: 19.12.2008: Kathmandu-Bhulbhule

Ziua 3 - click here 

Ziua 4 in Nepal, ziua 1 Circuit Annapurna 

Vineri, 19.12.2008, 06:30

In dimineata aceasta aveam sa parasesc capitala nepaleza pentru trei saptamani, urmand sa revin aici pentru ultimele doua zile si sa ii acord mai multa atentie. Pentru un prim impact, chiar nu simteam nevoia sa raman mai mult, imi doream sa ies din acest peisaj oarecum devastator prin culori, harțuială comercială, mirosuri mai putin agreabile si sunete de tot felul. Cu cei 900.000 de locuitori distribuiti pe aprox. 51 kmp (densitate a populatiei de 16.750 locuitori/kmp), situat la 1.355 m altitudine, Kathmandu este cel mai mare oras al Nepalului si denumirea oficiala este de “Kathmandu Metropolitan City”.  

Teritoriul nepalez are o suprafata totala de 147,181 kmp si se afla incadrata intre 26022" si 30027'  latitudine nordica, 80004' si 88012' longitudine estica, invecinandu-se cu China la nord si cu India la sud. Nepalul este o tara absolut “inchisa”, fara iesire la mare. Voi reveni cu ceva date istorice si detalii de alta natura in ultima parte a povestirii.

Nașpa, până pe la 3 dimineața nu am avut somn! La ora 6 a sunat mobilul, Hari a fost punctual, la 6:30 în holul hotelului. Am luat-o pe jos spre statia unde asteptau busurile turistice. Printr-un Kathmandu aproape pustiu, pe semi-intuneric. Mizerie peste tot. Abia asteptam sa ies de-acolo. Există două categorii de busuri către Pokhara si catre Dumre. Ca sa ajungi din Kathmandu in Pokhara, treci inevitabil prin Dumre. Diferenta dintre busul local si busul turistic este atat de pret, cat si de confort. In sensul cä un bus turistic nu poate lua decat atatia pasageri cate scaune are. In busul local, unde pretul este de probabil sub 1 USD, se circula gramada, oameni, bagaje si probabil ceva animale si poti avea “bafta” asta pentru intreaga distanta de 200 km, adica cam 8 ore! Biletul pentru un loc in busul turistic este aprox. 6 USD. Exista si autocare “de lux”, tariful urcând până la 18 USD, dar nu îmi pot da seama ce alte servicii suplimentare ar putea oferi acelea. 

Primesti un bilet de îmbarcare cu loc numerotat, chiar daca scaunele în bus nu sunt numerotate.  Oricum este vorba de busuri mici, de aproximativ 20 de locuri, nicidecum de autocare cu peste 45 de locuri. Eu am avut noroc, am avut scaunul din stanga soferului si am putut sa fac fotografii pe drum si nu m-a deranjat nimeni. In bus se mai afla o tipa europeana, insotita de un ghid nepalez, Ana si Kul, combinati intr-o relatie inexplicabila pentru mine. Cu ei aveam sa petrecem cateva seri din urmatoarele 10 zile si sa ne interesectam pe traseu, dar ei aveau urmau să fie deja pe 4 ianuarie in Kathmandu, căci Ana avea bilet de avion spre Jakkarta parcă. 

Am intrat in vorba cu ei abia seara, cand am ajuns la prima locatie de înnoptare. A fost o întâlnire bine-venită pentru mine, în toate zilele care au urmat.

De Ana am aflat, peste câteva zile, că este originară din Polonia, dar stabilită de 12 ani în State. Pianistă. Privirea mi-a fugit automat la degetele ei, care spuneau cu totul altceva, dar desigur că nu toți pianiștii trebuie sa aibă acele aproape legendare degete lungi si subțiri. Ale ei arătau mai degrabă un profil rural, muncit, nu se legau nicidecum cu ideea de pian și tot ce implică viața unui pianist. Oricum am făcut un pic de umor pe chestia asta, când mi-a spus ca ea, datorită concertelor, călătorește mai tot timpul: “Aha, deci acum, între două concerte, te-ai gândit să faci si o tură de Annapurna! Interesant, very interesting indeed!”

Locul unde staționau toate busurile turistice forfotea de nepalezi. Erau probabil ghizi însoțitori, erau mici comercianți care încercau, ca peste tot în lume, să mai vândă ceva ”la botul calului” - de genul biscuiți, sucuri, apă și tot felul de dulciuri mai mult sau mai puțin utile -. A fost momentul când m-am felicitat în sinea mea pentru ideea de a avea totuși un ghid local cu mine. Acum, la distanță de două luni, văd lucrurile din altă perspectivă, dar atunci aceea era percepția și era corectă. Acest fel de abordare mi se pare rațional și niciodată nu provoacă regrete ulterioare pentru decizii luate la un moment dat în viață. Atunci când ne uităm înapoi și încercăm sa analizăm o decizie sau alta, trebuie mereu să ținem cont de contextul existent la momentul luării deciziei, nu la momentul analizării ulterioare., când deja toate necunoscutele de atunci au devenit niște banalități de la sine înțelese.

Am pornit la 07:20 și cei 122 de km până în Dumre i-am parcurs în cinci ore, inclusiv cu o staționare de vreo jumătate de oră într-un loc pe traseu, unde, din cauza unui accident, totul a fost blocat. 

Katmandu la ora aceea matinală abia se trezea la viață, traficul era lejer încă, spațiile păreau deschise și generoase. Impactul mizeriei părea și el diminuat sub pâcla ceții și a aerului poluat care probabil dimineața încă nu este deranjat și tăiat din toate părțile si plutește într-un mod aproape magic la nivelul ochilor și simțurilor noastre ca un voal permanent și de nestrămutat.

Cum e călătoria până în Dumre....... Colorată,  asta pot spune cu certitudine. Și ideea că, în sfârșit, te apropii de Himalaya, de cel mai remarcabil lanț muntos al Planetei .......

Drumul este asfaltat de 10 ani, ceea ce face călătoria motorizată posibilă și indiscutabil mai rapidă. Asfaltul este, in mare parte a rutei, neconturat pe margini, e ca și cum așterni pe o tavă un aluat semi-fluid, semi-solid și marginile se așează de la sine, întărindu-se în forma sub care solidificarea tocmai le-a surprins. Sau așa cum lava, în urma unei erupții, se solidifică la întâmplare în forme neregulate și necontrolabile. Multe porțiuni ale călătoriei de astăzi m-au dus cu gândul la Africa, unde am trecut prin aceleași culori ale pământului, ale prafului de pe enormele frunze ale bananierilor, prin aceeași sărăcie. 

Pe marginea drumului trăiesc familii, pe marginea drumului vezi oameni mici de statură carând în spate pachete mari de frunze și ramuri, ducându-le în gospodăriile lor pentru a-și hrăni caprele (”oamenii tufiș” - cum i-am denumit eu, căci imaginea lor, mai ales când îi surprindeam din spate, mă fascina tot timpul ...... De ce? Nu stiu exact. Poate din cauza că erau mulți și apăreau destul de des în peisaj, poate pentru faptul ca imaginea lor, în contextul acela mă ducea cu gândul la zicala ”nu-i da omului atâta cât poate duce”, căci în end efect vei obține o dezumanizare a ființei umane....această idee m-a însoțit mai pe tot timpul călătoriei mele prin Himalaya .......

staționând în stânga șoferului, pe lungul și sinuosul drum spre Dumre

 

Am ajuns în Dumre (457 m alt.) la 12:30, eu am rămas lângă bagaj, iar Hari s-a dus sa se intereseze de urmatorul bus catre Besisahar. Desigur ca o europeana singura, langa doi rucsaci mari, este o tinta pentru orice comerciant local. A venit unul la mine sa imi oferea insistent jeep-ul sau pana in Besisahar si tot incercam sa ii explic ca nu ma intereseaza si ca imi astept ghidul. Tipul a observat sosirea unui alt bus turistic dintre Kathmandu, ceea ce putea insemna potentiali clienti pentru el, asa ca a plecat cu fraza: “Am si alti clienti, trebuie sa am grija de ei!” - ceea ce desigur ca nu avea nici o noima pentru mine, dar eram multumita ca plecase. Aveam impresia ca Hari nu se mai intoarce, cand l-am vazut reaparand dupa vreo zece minute. Am traversat strada si am gasit un bus local care se pregatea sa plece spre destinatia noastra. Inauntru erau deja 3 pasageri localnici si atunci am vazut perechea Ana-Kul. Credeam ca in formatia asta vom si pleca spre Besisahar, bucurandu-ma la gandul ca va fi lejer pe cei 42 de km. M-am asezat din nou pe scaunul din fata, din stanga soferului, remarcand ca era mai lat decat in busul anterior. Dar aveam mai putin loc la picioare, deci nu puteam sta cu genunchii in fata, ci trebuia sa stau putin pe diagonala, sa incap. 

Timp de aproape o ora cat am stationat acolo, busul se umplea. Din pacate, de la Hari nu am beneficiat de nici un fel de informatie sau explicatie, cum decurg lucrurile si nu intelegeam de ce vreo doi localnici se ingramadisera tot in fata langa sofer si erau nervosi ca eu stateam pe scaunul acela asa, in diagonala. Pana s-a rastit unul la mine cu o engleza greu descriptibila, cum ca locul acela este pentru doua persoane, nu doar pentru una! I-am aratat ca nu am unde sa ma ingramadesc, oricat de multa bunavointa as mai avea, decat daca mi-as fi retezat picioarele eventual! Cei 42 de km au fost parcursi in doua ore, cu nenumarate statii si opriri, urcari si coborari, hartoape si praf. Imagineaza-ti cum e sa ingramadesti cam 35 de persoane intr-un bus cu 16 locuri!

Drumul in sine mi-a placut insa, tot ce se intampla in bus se potrivea cu peisajul in definitiv. Hari era pe undeva prin spate, eu stateam in fata si faceam, asa cum puteam, fotografii. Ne apropiam de zona muntoasa, asezarile deveneau din ce in ce mai rare si mai rudimentare, serpuirea drumului din ce in ce mai fascinanta . . . . . . . .

Omulețul de lânga mine era foarte binevoitor și își dădea seama că nu am ce să fac cu picioarele mele. La un moment dat a adormit și tot cădea pe mine și îi simțeam greutatea incredibilă, deși era micuț și uscățiv. 

Drumul a fost lung si deloc usor, ar fi nedrept sa nu amintesc, sa nu recunosc si chiar sa nu admir abilitatile soferului, asa cum de fapt mi se intampla intotdeauna cand ii vad cu ce incredibila indemanare parcurg drumuri cu grad de periculozitate atat de ridicat.

Dupa doua ore nu foarte neplacute - soferul pusese muzica indiana si totul era atat de incredibil, parca ma aflam intr-un film, actor si spectator in acelasi timp! -, am ajuns si in Besisahar, era 15:20. Busul ne-a lasat undeva la inceputul orasului si am luat-o pe jos, spre centru, trecand fara sa observam pe langa primul punct de verificare a turistilor. Fiind usor de reperat si politistul avand masa chiar la drumul central, desigur ca a strigat dupa noi, asa ca ne-am intors cei 20 de pasi parcursi si a trebuit sa ii dau spre inregistrare ambele  permise, cel care imi permitea efectuarea trek-lui pe aceasta ruta si cel care dovedea ca achitasem taxa Ariei de Conservare Annapurna. 

Noroc ca le pastrasem in capacul rucsacului, caci Hari nu ma avertizase asupra acestui control si nici asupra urmatoarelor pe care aveam sa le intalnim pe parcursul intregului circuit, de fiecare data fiind nevoita sa “da jos rucsacul, scoate documentele, pune-le inapoi, ia rucsacul in spinare si mergi mai departe”. Cand e frig si vant si esti obosit chestia asta devine chiar iritanta, dar ma rog, regulile locului trebuie nu intelese, ci respectate.

L-am rugat pe Hari sa caute o toaleta, destul de urgent, mă aflam într-o situație cel puțin delicată. A zis ok, în cateva minute ajungem la un hotel si acolo exista si o toaleta. Dupa alte cateva minute de mers m-am oprit si am spus: “Hari, am nevoie de o toaleta! Acum!” si dupa un minut eram undeva in intuneric, in spatele unei maghernite de local, într-o încăpere obscură unde se improvizase o toaletă turcească, ușa nu se putea inchide, dar si daca as fi inchis-o as fi ramas in bezna, ceea ce nu era deloc amuzant si recomandabil, aflandu-ma intr-o situatie mai mult decat delicata. O copila a venit la un moment dat in fuga si dadea buzna sa intre, dar cu o viteza si mai mare a plecat, cred ca s-a speriat vazut atat de pe negandite un cap blond in intunericul acela printre tot felul de butoaie de plastic si alte nenorociri care la noi ar tine automat de o groapa de gunoi din afara orasului! A avea nevoie la toaleta intr-un oras nepalez este mult mai neplacut decat a folosi toaletele sau spatiile libere de pe traseele montane. Depinde fiecare ce prefera intre frig si mizerie!

Desi, din punct de vedere lingvistic, barierele dintre mine si Hari nu erau relevante, amandoi putand comunica atat in germana, cat si in engleza, din pacate nu am beneficiat de informatii utile de la el, asa ca ori cu el, ori fara el, diferenta nu ar fi fost prea mare. Am incercat de cateva ori sa ii explic si sa il fac sa inteleaga ca rolul unui ghid nu este doar acela de a exista la sute de metri distanta, inaintea sau in urma turistului pe care il insoteeste, dar baiatul nu a inteles defel. Conflictele tacite au apărut peste câteva zile, dar situația în sine nu dădea de ales nici unuia dintre noi.

Nu am plătit nimic, Hari a spus că nu este nevoie, el își cumpărase un suc între timp. Ne-am continuat drumul prin mijlocul așezării și la capătul orașului s-a terminat și zona asfaltată, intrându-se pe un drum destul de lat, pe care se vedeau urme clare de mașini. Eu eram sigură că de aici urma drumul exclusiv pe jos, dar ne-am oprit lângă un jeep alb și Hari a vorbit cu proprietarul acestuia. La câțiva pași pe stânga era un hotel mongolez, cu două sau trei etaje chiar. Și m-am prins ca acum așteptam să mai apară clienți, astfel încât să parcurgem ultima bucată de drum ce putea fi făcută cu un mijloc de transport motorizat. De nu știu unde au mai apărut 4 flăcăi, americani, vroiau și ei să meargă, dar nu mai era loc pentru ei toți și bagajele însoțitoare. 

Eram eu cu Hari și rucsacii, Ana cu Mr. Kul și rucsacii lor mititei în comparație cu ai noștri. Pe americani nu îi interesa negocierea, ei spuneau că abia după ce beneficiază de servicii spun cât plătesc și lor li se părea OK așa. Mie mi se părea necinstit, dar mă rog ...... 

Cam o oră s-a scurs până ce mașina a fost declarată gata de plecare pe nebunia aceea de drum. Eram 12 adulți, doi copii, șoferul și bagajele deasupra. Drumul a fost cu adevărat incredibil, mi s-a părut o mare minune că nu ne-am răsturant (a doua zi aveam șansa să fac o poză exact de pe versantul celălalt!) Oricum stomacul mi se suise până la laringe și nu a fost unica dată în Nepal când am trăit acest sentiment până la limitele panicii. 

Peste toate însă te fură peisajul! Culoarea aceea incredibilă a râului Marsyangdi Khola, terasele de orez și enormele stânci aruncate parcă de un zeu....tocmai pentru a sublinia sălbăticia și încăpățânarea ființei umane de a îndrăzni să sălășuiască pe aici..... Scriam în jurnal, la finalul zilei: atâta frumusețe nu poate fi îndurată!

Besisahar - Bhulbhule a durat exact o oră, la 17:30 dădeam rucsacii jos chiar în fața unui alt punct de control. Și tot acolo fotografiam o femeie hindusa, spre valea bolovănoasă a fantasticei scurgeri de apă....

Aveam atârnată de rucsac mascota mea din pluș, Diddl Mouse, care ma insotise si pe Kilimanjaro, si pe Teide, si in Serengeti. Copiii s-au repezit cu extrem de mult entuziasm la el si peste cateva zile, oricat de greu imi venea, a trebuit sa il inghesoi in rucsac, pentru a nu mai consitui o tentatie pentru atat de multi copii nepalezi, care stiau ce este o papusa si care tot alergau dupa mine, cersindu-mi in nenumarate feluri aratarea colorata neinsufletita, dar care, in mod paradoxal, inspira atata energie si bucurie pentru ei...... Am cedat pana la urma in fata sentimentului de vinovatie si l-am ascuns, l-am ingramadit, incercand sa ma gandesc ca intr-o zi probabil intalneam 30 de copii dornici de o simpla jucarie, iar eu acasa, pe jos si pe sus si pe peste tot aveam o colectie de vreo 50 de maimutzoi, desigur, toti fie primiti cadou, fie cumparati ca impuls al tentatiei pe care nu mi-o pot infrana intotdeauna..... 

Dar ma rog, pana sa apuc sa-l fi ascuns, micutul meu mouse a avut de suferit chiar si “o trauma”, fiind pierdut prin pustiu, gasit de Ana, care venea din spate, salvat si inapoiat mie ..... Si ce bucurie explodata am simtit atunci ...... Cat de meschini suntem, cat de puerili suntem, cat de egoisti si egocentrici suntem ...... Il pierdusem, ii sesizasem pierderea probabil dupa 20 de minute, Hari era departe in fata, nu aveam cum sa-l opresc, mi se parea atat de stupid si prostesc sa ma intorc atata drum dupa el, cu rucsacul in spate, incat m-am multumim varsand cateva lacrimi, zicandu-mi ca de fapt era doar un obiect si eu nu plang, nu, nu plang pentru obiecte pierdute, nici un obiect pierdut nu valoareaza intr-atat incat sa suferi pentru pierderea lui ...... Si am continuat sa merg, intristata, dupa Hari, incercand sa ma autoconsolez la ideea ca un copil din Himalaya precis il va gasi si va topai de bucurie, privindu-l. Si ce daca, in perceptia mea, probabil nici nu va stii cum sa se joace cu el si cum sa-l patreze si sa-l pretuiasca..... Bucuria lui de copil ar fi fost atat de mare, incat ar fi fost o multumire indeajunsa pentru mine sa stiu ca mascota mea de fapt nu se pierduse, ci ajunsese sa traiasca acolo unde eu visasem, de sapte ani  de zile, sa ajung..... Ca sa vezi ce face abordarea din noi.......incercam sa ne manipulam, sa ne facem sa credem ca de fapt nu suntem intr-atat de slabi, incat sa devenim aproape vulnerabili cand pierdem ..... un obiect ... Aici e poza dedicata regasirii lui, desi din poza nu se poate ghici nimic in aceasta directie ..... Cu doar 5 secunde inainte topaisem ca un copil mic care isi revede jucaria regasita ........ Asa si era, chiar daca copilul nu e chiar mic ...

Revenind la povestirea cronologică, prima zi a călătoriei mele printre rocile Himalayei încă nu ajunsese la final. După a doua înregistrare la punctul de control, am luat rucsacul în spinare și am pornit mai departe. Era trecut de cinci jumate, afară era frumos, lumină, iar eu simțeam că am privilegiul de a mi se fi permis sa pășesc fiecare pas următor din acel moment si pentru următoarele trei săptămâni.

După câteva minute, în fața mea se întindea un pod suspendat din oțel, cu siguranță cel mai solid și cel mai lung pod suspendat pe care îl traversasem până atunci în viața mea. Dedesubt, inca modest in dimensiuni, dar cu o culoare de smarald turcoaz azuriu si cu dantele albe de spuma, serpuia mirificul Marsyangdi River, de-a lungul caruia aveam sa mergem zile in sir si pe care aveam sa-l tot traversam incolo si-ncoace in drumul nostru spre Manang. La celalalt capat al podului era un drum pietruit, in dreapta ducea spre un lodge, iar in stanga urca pe scari destul de abrupte spre “Heaven Guest House”. Eram eu cu Hari, Ana si Kul. Nici unul dintre cei doi ghizi nu ne-au putut recomanda care dintre locatii sa o alegem, noi, fetele, am zis ca am alege-o pe cea mai calduroasa, asa ca am pornit-o pe scari spre “Heaven”! 

Locatia din dreapta se numea “Hotel Arjun & Restaurant” si avea o gradina promitatoare, care vara arata probabil ca un real paradis. Locuri pe care le-as putea defini ca “paradis” am intalnit nenumarate in Himalaya ...... si nu imi pot devia gandurile de la ele, nici macar acum, dupa trei luni ......

Nici un turist nu se mai afla prin zona; gazda ne-a fost o femeie primitoare, care nu vorbea decat nepaleza. La parter era o sala de mese, exista un frigider mare cu bauturi racoritoare,  o terasa ingusta, dar lunga, cu mese si scaune din lemn, avand vedere deasupra magnificului rau , a carui fascinatie nu o voi uita niciodata. Era un loc fantastic, de pe terasa puteai vedea  varful inzapezit al muntelui Himalchuli (7.893 m) in toata splendoarea asfintitului de soare.....

 In naivitatea, sau mai degraba in ignoranta mea, am intrebat unde ma pot spala, daca exista o cismea, un dus, orice. Hari parca nu intelegea. Gazda m-a condus de pe terasa, pe niste scari din lemn foarte abrupte, jos in vale, spre rau, unde exista o sursa amenajata de apa si o incapere denumita “dus”. Am fost de-a dreptul incantata ca ma pot spala, simteam ca nu mai trebuie sa imi fac griji pentru nimic pe parcursul intregului traseu. Ce-si poate dori mai mult un trekker, la final de zi prin “salbaticie”, decat ceva de mancare si un dus, fie el si rece? Afara nu era chiar cald, dar era o atmosfera de vara, totul verde in jur, culoarea acea uluitoare a apei si nelimitata deschidere a peisajului himalayan ...... Cat de mult conteaza factorul psihic, Doamne! Desigur ca instalatia de dus nu functiona, deci am folosit robinetul de jos si m-am declarat multumita.

Camerele se aflau la etaj si interiorul arata precum un vagon de dormit intr-un tren. Era totul foarte curat si eu eram de-a dreptul fascinata de tot ce vedeam: cearceaful alb imaculat, gratiile de la fereastra, obloanele din lemn - ziua, daca era prea frig si vroiai sa inchizi obloanele, se facea intuneric bezna in camera, curentul electric exista cu portia, deci camera nu este un loc unde sa poti zabovi, este un loc unde doar te duci sa te schimbi si sa dormi.

Dupa ce m-am spalat si m-am schimbat, am vrut sa scap de o grija si i-am inmanat lui Hari o parte din bani, sa aiba pentru urmatoarele zece zile sa plateasca cazarea si mancarea. I-am dat 30.000 de rupii din totalul de 74.000 pe care ii datoram si l-am pus sa semneze. Imi dadeam seama cat de caraghioasa era oarecum situatia, eu singura cu el in pustiu, cu 800 USD in rucsac, ii dadeam sa semneze de primire si speram sa nu se intample nimic din ceea ce citisem pe internet. Nu putine erau povestitirile conform carora ghizii care insoteau femei pe traseu fie le violau si le furau, fie doar le furau si dispareau definitiv.

Am coborat apoi pe terasa, sa vad ce se putea manca. La recomandarea lui Hari am luat un fel de mancare locala, Dhal Bhat. Din care nu am putut consuma decat orezul. Legumele erau extrem de condimentate, sosul acela gri, care arata precum o lesie, era total neapetisant si foarte sarat. Mi-am dat seama ca Dhal Bhat nu era ceva ce voi putea consuma cu consecventa, desi era cel mai ieftin fel de mancare si cel mai bogat, in sensul ca se servea in portie dubla sau pana declarai ca te-ai saturat. Am auzit ulterior ca multi turisti care platesc ghizi prin agentii locale sunt obligati pe traseu sa consume numai acest Dhal Bhat, deoarece ghizilor nu li se dau destui bani si cum serviciile de cazare si masa sunt incluse in pretul achitat agentiei, esti pus in situatia de a manca ce iti comanda ghidul. Alta varianta este sa iti platesti din buzunar si sa iti comanzi singur, ceea ce, desigur, iti va ridica considerabil costurile expeditiei . 

Zaharul este foarte dulce si are o culoare cenusie, constituindu-se din granule destul de mari, nu este rafinat si alb, asa cum il stim noi in Europa. Orezul are bobul lung, alb si ferm si este foarte gustos chiar si fara nici un condiment. 

Am comandat un pot mare de ceai de menta si intr-un final m-am retras in camera friguroasa, savurând din plin prezența mea ......... în Himalaya!! 

Era o liniște aparte, doamne, cât de aparte ..... un aer aparte, un zgomot al fascinantului râu turcoaz ce spărgea liniștea aceea neagră ca smoala ..... intrasem deja în alt Univers, în alte dimensiuni ... începusem și aveam să continui o poveste, un vis, o dorință .... eram obosită și fericită. Și un pic tristă. Nu aveam cu cine să împart ceea ce simțeam.

Ziua 5 - click here