Himalaya: ziua 3 trek - 20.12.2008: Gherum Phant

Sambata, 20 decembrie 2008, 

Himalaya, Nepal, Circuitul Annapurna

Bhulbhule - Bahundanda - Gherum Phant 

4 + 2 ore de mers lejer  
partea a doua a zilei

Ne-au ajuns din urma, la aproximativ o ora si un sfert de la pornire, Ana si Kul. A fost momentul cand am explodat de bucurie vazand ca Ana imi recuperase de pe drum mascota din plus, al meu colorat Diddl Mouse.

Ne-am tratat reciproc cu alune, curmale si bucatele de nuca de cocos, odihnindu-ne pentru zece minute. Vremea era excelenta, nu batea soarele, nu sufla vantul, era semi-innorat, o zi perfecta pentru trekking. Imi venea sa cânt pur și simplu...... eram acolo și încă nu puteam să cred .....

Drumul a continuat prafuit mai departe, peisajul ni s-a ingustat sub picioare, astfel incat acum mergeam putin mai incordata, poteca devenind din ce in ce mai subtire si tentatia de a casca ochii la culorile din jur era foarte mare. 

Dar apoi am revenit pe o portiune de drum amenajat si inevitabil te gandeai la munca depusa. Nu stiu daca toata munca depusa a avut ca scop transformarea acestui circuit in traseu turistic, cert este ca reprezinta, pe toata lungimea lui, o importanta ruta comerciala, fara de care oamenii de la altitudini mai mari nu ar supravietui. Deci drumul trebuie mentinut pentru toate caravanele de asini, incarcati pana la durere, care trec cu sutele si indiferent de vreme, asigurand o anumita bunastare a celor care vand si a celor care cumpara.

Am trecut din nou printr-o asezare umana, Lampata, cu o adevarata “ulita”, pe niste pietre se jucau doi iezi, unul maro si unul negru, apoi din spate ne-a ajuns ca de nicaieri un sir de asini cu incarcatura usoara, carora desigur ca le-am facut loc, considerandu-i aproape ca pe niste gazde care ne permit  si noua sa le folosim drumurile prin tinuturile proprii. 

A urmat o noua portiune de drum izolat, dar insotit de un gard incropit din crengi si in fata se intrezarea o noua asezare cu cateva adaposturi. Din directia aceea veneau in goana, rasfirati prin colbul drumului, doi copilasi, o fetita cu codite si un baietel descult, urmati de alti doi copii putin mai rasariti ca varsta si o adolescenta,  toti cu slapi din plastic in picioare, entuziasmati sa vada turisti si repezindu-se spre mine cu gesturi pline de energie din care am inteles ca vroiau sa le fac poze. Desigur ca i-am fotografiat si mi se frangea inima ca nu aveam cum sa le si las fotografiile, dar ei stiau asta si vroiau sa se vada pur si simplu pe ecranul aparatului meu, imortalizati …..

Era al doilea contact atat de direct cu copii, dupa cel avut in Kathmandu. Reactiile copiilor erau foarte asemanatoare, contextul era altul. Uitandu-ma acum la fotografii, la interval de un an de zile, simt doar ca as vrea sa ma duc din nou la ei, sa le dau fiecaruia in parte cate o fotografie printata si …. nu stiu, sa le descarc un rucsac cu jucarii, carti de colorat, creioane si alimente si ghete si haine si prosoape si sapun si ….. si totul suna deja utopic si un pic frustrant….

M-am comportat ca un turist ce eram si care nu vroia sa se lase cumva induiosat de ceva in drumul lui si mi-am vazut de drum. 
 Ceilalti veneau si ei din spatele meu, la o oarecare distanta, dar nu am stat sa vad ce se intampla. Jos, in stanga drumului, se intindeau terasele de orez, uscate, cu resturi de iarba si presarate de bovine in cautare disperata de hrana. 

Frumos de privit, toata combinatia de culori si forme, cu siguranta dur de trait in aceste conditii, chiar si obisnuit fiind. Dar, daca nu cunosti alta realitate, duritatea este mai blanda, fara doar si poate. Este tărâmul selecției naturale, cu nimic mai putin crud decat in marile cetati citadine ale lumii, doar ca totul are ale nuante, aspecte, contexte si derulari. Am lasat in urma pe stanga orezariile si drumul a inceput sa urce domol, la fel de uscat, curband strans la stanga si urcand in continuare, spre o casa nelocuita la momentul acela.

 Am vazut un indicator spre Manang si m-am oprit sa fac o poza, ghidul meu fiind departe in fata, deci mi-am pus soricelul de plus in obiectiv si am zorit-o apoi pe drum sa il prind pe Hari.

Un gest nesabuit, cu siguranta, mai ales ca baiatul disparuse din raza mea vizuala, asa ca m-am temperat rapid.

Dupa o urcare un pic mai abrupta, de scurta durata, am intrat in Bahundanda (“Brahmin Hill”), un sat situat pe saua unei creste lungi, la 1.310 m altitudine.

De la Bhulbule la Bahundanda am facut exact 4 ore si am urcat 470 m.

Bahundanda dispune de multe hoteluri si restaurante, oarecum chinuit atarnate pe versant, dar cu un aspect, pe cat de inghesuit, pe atat de stabil. Conform informatiilor din Lonely Planet exista si un serviciu telefonic si magazine. In general, magazinele ofera dulciuri, apa imbuteliata, bauturi acidulate, baterii (nu va bazati insa pe acestea) si tot felul de obiecte casnice din plastic. Iesirea de pe drum pe platoul unde este plasata asezarea este brusca, dupa cum spuneam mai sus si da chiar in “centrul satului”, unde se afla un “arbore pipa” (“pipal tree”), in jurul caruia sunt amenajate banci pentru odihna. Spatiul este restrans, caci localnicii l-au sugrumat cu tot felul de improvizatii pe post de magazinase, locuri destinate cazarii si servirii mesei. Erau prezenti mai multi copilasi si cativa adulti, cu siguranta surprinsi sa mai vada turisti la final de decembrie.

Avand in vedere tacerea constanta a ghidului meu, nu prea stiam ce urmeaza, daca ne oprim, daca mancam sau daca mergem mai departe. L-am urmat pur si simplu spre stanga, pe un sir luuung de trepte din pietre (“Stair Way to Heaven”), la capatul caruia am dat de “Hotel Superb View &Top of the Town Restaurant”. Pe vreme frumoasa, recomand neaparat aceasta locatie in aer liber, ca loc de servit masa de pranz, chiar si ca loc de innoptat, avand orientare panoramica spre nord. Si, fara indoiala, un bun punct pentru fotografii.

Hotelul era foarte bine plasat si dispunea aici sus de un spatiu mare, plan, pe post de terasa, partial pietruita, exista si o toaleta in adevaratul sens european al cuvantului, cu vas de toaleta si chiuveta, deci te puteai spala in deplina intimitate. 4-5 mese si scaune din plastic, cativa copacei care vara cu siguranta ofera un petec de umbra turistilor obositi, flamanzi si transpirati. Cred ca am zabovit aproape o ora aici, toti patru, savurand un pranz bogat si chiar de lux, as spune: o supa de tomate cu taitei (produs chinezesc, de tipul celor instant) pentru 120 de rupii, o portie imensa de “chicken rice” pentru 220 de rupii (exista doua variante: orez cu legume si orez cu legume si minuscule bucatele de pui, ambele variante placut condimentate si cu un aspect apetisant); a big pot of mint tea (130 rupii, are cam un litru).

In jur de ora 14:30 am pornit mai departe spre Ghermu Phant. Ana si Kul erau mai rapizi de felul lor si au terminat mai repde de mancat, dar am plecat impreuna, coborand cu atentie lungul sir de trepte si urmand apoi din nou colbul drumului spre stanga. Hari s-a grabit, ca de obicei, si la prima curba a drumului mi-a disparut din nou din aria vizuala. Era o chestie cu care probabil ar fi trebuit sa ma obisnuiesc mai repede. Conform etapelor recomandate pentru acest traseu, prima zi ar trebui sa porneasca din Besisahar si sa ajunga in Bahudanda, a doua zi a trebui sa porneasca din Bahudanda si sa se finalizeze in Chamje (1.410 m alt.). Cum noi insa nu am tinut cont de aceasta impartire, din Bahudanda ne-am oprit, la 16,30,  in Gherum Phant (1.100 m alt.). 
Se insera, eu habar nu aveam la ce distanta s-ar afla urmatoarea ocazie de dormit, de grabit nu ma grabeam defel, deci eram un fel de copil ascultator si fara prea multe intrebari. Daca ar fi fost dupa mine, mi-ar fi placut sa pot derula totul cu incetinitorul. 

Gherum Phant este situata pe un platou, o asezare oarecum neasteptata, pe parcursul zilei distantele dintre asezari fiind neasteptat de mici, ceea ce confera, cu certitudine, mult confort fizic si psihic chiar si turistilor neantrenati sau aflati la o prima astfel de experienta. Stiu ca eu nu ma asteptam sa ne oprim atat de curand, dar abia a doua ziua, prin comparatie, aveam sa imi dau seama ca a fost o alegere buna. Ca si celelalte asezari de pana acum, si Ghermu Phant insumeaza un numar mic de case dispuse pe o parte a drumului, pe partea dreapta, in stanga fiind teren abrupt. Totul continua sa fie inconjurat inca se minunatele terase de orez care, pe masura ce urcam, vor dispare total din peisaj.

Intrarea in sat este o imagine absolut idilica, fiind mult verde in spate, pe dreapta, iar pe drum, in fata noastra, pe langa gardul urban, topaind aproape gratioase cateva capre ce se intorceau probabil in batatura lor. O imagine de pace si liniste in mijlocul unei salbaticii domesticite de prezenta si incapatanarea omului.

La cativa metri de la intrarea in sat (intrare inseamna pur si simplu inceputul sirului de case), cred ca dupa 3-4 case, lipita de “Sabina Guest House” urcam nistre trepte din lemn deosebit de abrupte, invadand cu prezenta noastra si a rucsacilor nostri pensiunea lipita de cea anterioara, denumita “Dipak Guest House”. O gazda deosebit de primitoare, camere curate, o mica terasa suspendata, unde, la lumina unei lumanari, am servit masa si am apreciat in mod deosebit efortul de a mi se face locala “apple pie” (trebuie neaparat ceruta, este foarte buna). Conditiile de spalat lasau foarte mult de dorit, fiind lipsite de intimitate si lumina, dar pana la urma existau si era mai mult decat un lux faptul ca aveai totusi un fel de robinet la care curgea niste apa, fie ea si rece ca gheata. Era uda, curata si te curata, daca aveai curajul necesar. Eu l-am avut, spalatul fiind o prioritate pe trasee lungi si mi-am spalat chiar si tricoul purtat peste zi. Avea sa se usuce a doua zi, daca il intindeam peste rucsac, pe traseu.

Tariful pentru camera de doua paturi separate a fost de 150 rupii, mai mic decat vara. Am servit obisnuita supa chinezeasca de tomate cu taitei (90 rupii) si gustam, pentru intaia oara, apetisanta si gustoasa placnta cu mere (140 rupii), care se prepara pe loc, la cerere, cred ca dureaza cel mult 15 minute. Este important pentru folosirea eficienta a resurselor localnicilor sa comanzi de la bun inceput tot ce doresti sa servesti la o masa, caci combustibilul pentru a face foc este ca si inexistent. De asemenea, este recomandat sa spui de seara ce ai dori sa servesti la micul dejun, gazda se bucura, iar turistul se simte rasfatat, sa stie ca la cateva minute de la trezire poate sa si manance. In general, dimineata te trezesti cu un stomac mai gol decat iti imaginezi, pentru ca masa de seara o ai destul de devreme, noaptea e lunga si alimente de rezerva in rucsac nu prea ai sau le pastrezi pentru altitudini mai mari, unde nevoile se modifica si ele.

In sat exista un fir de electricitate, dar totul s-a cufundat in bezna in jurul ore 6 p.m. In conditiile acestea nici macar nu as mai fi avut pretentii sa mi se prepare acea placinta cu mere, tocmai de aceea am apreciat-o si mai mult.

Asadar, a fost o cina chiar romantica, atmosfera era placuta, eram din nou toti patru. Serile in care am ramas doar cu Hari erau taciturne si aproape neplacute, nu ne simteam confortabil nici unul in compania celuilalt, intervenea un ciudat sentiment de instrainare pe care eu nici macar fata de ceilalti straini nu il simteam. Era stingher, respira un fel de orgoliu, habar nu am si nu pot sa definesc aura pe care o emitea. Stiu doar ca nu imi facea placere si uneori situatia mi se parea total aiurea, caci nu in fiecare seara imi consumam timpul scriind (fie eram prea obosita, fie prea bulversata, fie era intuneric si nu consumam bateriile lanternei pentru asta, iar lumanarelele pe care le pusesem la intamplare in rucsac erau putine, fie era prea frig si tot asa). Ar fi fost placut sa fi avut un ghid cu har de vorba, cu placere la oameni, cu informatii si povestiri.

Inainte de culcare am luat, preventiv, o tableta de somn, un paracetamol si o aspirina, cuibarindu-ma in sacul de dormit.