Întâlnire cu Himalaya: Annapurna - EP. 1

introducerea - click here 

Sosirea in Nepal, Kathmandu

Primele impresii

16.12.2008, 20:00

Kathmandu, Potala Guest House, Thamel, Zi. 208

Traducere din jurnal:

“Primele impresii: haos de nedescris, mizerie, murdarie. Ups, porneste televizorul ... ?! Se pare ca da, macar sa nu ma mai simt atat de singura. Am trimis doua SMS-uri, cum promisesem, sa anunt ca am ajuns cu bine aici: “Africa mi se pare acum un RAI! Eu si bagajele am ajuns cu bine. Camera s-a scumpit brusc fata de pretul comunicat pe e-mail, probabil ca le-am dat impresia de blondina bogata! Sa vedem maine. Sper sa pot intra pe traseu, cica ar mai fi zece zile de vreme buna, fara ninsoare in munti. E nashpa ca sunt singur.”

Am aterizat punctual in Kathmandu, dupa ce mi-am plans in pumni de ciuda, ca nimeni nu m-a avertizat asupra faptului ca toata panorama lantului muntos Himalaya se poate vedea din avion, dar doar de pe partea stanga din sensul de zbor, pe cand eu aveam loc la geam, dar pe partea dreapta, deci ma uitam ca un om infirmizat peste alti 9 oameni si doua culoare, straduindu-ma sa nu ma scol de pe locul meu, pentru a da pe altul la o parte, care avea privilegiul de a sta pe stanga, dar ori dormea, ori oricum nu avea de gand sa aprecieze si sa faca fotografii..... 

Asa ca, trecand de faza cu “zgariatul pe ochi de ciuda”, am trecut si peste sughiturile avionului ce ne-a cam bushit la aterizare, banuiesc ca din cauza calitatii sau lipsei calitatii asfaltului pistei de pe aeroport. Intram intr-una din cele mai sarace tari ale lumii si pot fi sigura ca in aceasta afirmatie nu este nimic exagerat. Daca o spalatoreasa de lenjerie intr-un hotel in Pokhara cistiga intr-o luna cam 35 USD, suma pe care un turist o cheltuieste intr-o zi normala petrecuta in acelasi oras, pe o noapte de cazare, un mic dejun si un pranz fara bere ...... nu prea mai am ce sa comentez.

Este al 18-lea aeroport prin care trec si pot spune ca aeroportul este destul de reprezentativ pentru o tara si inevitabil l-am comparat cu cel din Nairobi, Kenya, o alta tara extrem de saraca, pe un continent si mai nefericit decat Asia. Nairobi se ridica la standardele unui aeroport care arata si miroase a buna-stare, in timp ce Kathmandu este ca un fel de tejghea goala, care nici macar nu a fost conceputa sa prezinte vreodata vreo marfa. Impresia mi-a fost confirmata la plecare.

Formalitatile de intrare nu sunt complicate, ci doar rudimentare. Nu exista computere la sosiri, totul se face manual. Exista o banda rulanta pe care sosesc, ca dintr-o ghena, bagajele de cala. Exista si carucioare pentru bagaje, nu exista vreo verificare a bagajelor. Cred ca nu aveau curent la aterizarea noastra, caci am trecut totusi pe langa un aparat care semana cu ceva ce ar fi trebuit sa ne verifice. Dar angajatul de acolo s-a uitat la fetzele noastre si ne-a facut semn sa trecem mai departe. 

 Majoritatea pasagerilor erau localnici si bagajele lor aratau precum ranitzele oierilor romani din cele mai izolate locuri ale Romaniei, doar ceva mai mari: cutii de carton legate cu sfoara, genti murdare de rafie,  saci, alte inventii pe post de genti si ambalaje. Asa ca rucsacul meu, invelit in husa aceea alba, se integra perfect in acel peisaj, oricat de urat si de penibil mi se paruse mie. Am copilarit in saracie, dar intr-o saracie cat de cat curata. Stiu ce inseamna saracia, ii cunosc gustul si stiu care este distanta dintre bordura saraciei si aceea a animalizarii datorita saraciei. Iti trebuie anumite “setari native paranormale” pentru a nu te lasa salbaticit de tot ceea ce implica saracia in stare pura si acest lucru poate fi observat in Nepal, cu conditia sa fi simtit pe propria piele, pe termen lung si fara vreo luminita la capatul tunelului acea forma a saraciei care iti da, la un moment dat, deplinul sentiment al unei disperari absolute. Na, ca iar m-a furat patosul unei idei, mai bine ma opresc si revin la povestire.

Orice turist trebuie sa completeze un mic formular, in limba engleza. Acum nu imi dau seama daca doar turistii, sau si localnicii. Pentru ca formularele erau prezente si in limba nepaleza. In avion, insotitorii de bord de la Qatar ne daduse acest formular si il completasem, dar in aeroport a trebuit sa mai completez un formular, diferit de primul. Se inscriu datele obisnuite: numele, prenumele, numarul de pasaport, nationalitatea, profesia, perioada sederii si motivul anume, unde poti fi localizat in Nepal pe perioada sederii, scopul calatoriei. Si aici, “trek”-ul este un scop anume, diferit de cel “turistic” si de “climbing”.

Erau doi angajati. La unul depuneam un formular si plateam 40 USD, taxa de viza intrare pentru o luna de zile, la al doilea ma prezentam cu dovada platii, al doilea formular si pasaportul, asteptand cu rabdare sa prelucreze manual aplicarea vizei in pasaport (autocolant, completat cu pixul si stampilat, pe care, la plecare, se mai aplica un alt autocolant mic, cu o stampila de “departure” si data plecarii).

Din cate citisem pe internet, ma puteam astepta la orice: sa nu imi soseasca bagajul de cala, sa nu vina masina de la hotel pentru transfer, sa ajung la hotel si sa nu am camera rezervata. Nici una din chestiile astea nu mi s-a intamplat si am fost incantata. Cand ieseam eu din aeroport, nu am vazut nici un alt european. Intarziasem din cauza ca rucsacul meu cel mare sosise ultimul pe banda si mai si ramasesem sa il scot din urata lui husa care fusese alba la inceputuri!

M-am bucurat sa imi vad numele pe un carton si sa fiu preluata de un smecheras cu papagal mare (si in Africa tot un foxy guy ne intampinase, dar macar eram acolo alipita de un grup, cu alti europeni, 4 francezi), reprezentantul hotelului care era platit sa intampine oaspetii. Era deja intuneric la ora 18 si chiar nu ma simteam deloc atrasa sa intarzii vreun minut in plus pentru a surprinde in fotografii atmosfera aeroportului, cum faceam de obicei. Asa ca m-am lasat dusa direct la masina si chiar am fost surprinsa sa vad ca era o dubita, nu o masina mica, eu fiind un singur pasager pentru care se efectua transferul. Am fost surprinsa sa vad ca acel foxy guy nu conducea masina, ci un altul, care nu stia engleza. Mi-e greu sa spun cu certitudine ca hotelul trimitea intentionat doi oameni pentru ca amandoi sa primeasca bacsis de la turisti. Eu aveam pregatiti bani de transfer in bancnote de 1 USD si la hotel i-am dat soferului un dolar, celalalt insa nu a primit nimic. Ce se poate face cu un dolar in Nepal? Nu stiu foarte exact, existand preturi si tarife separate in general, pentru localnici si pentru turisti. Se pot servi doua cesti de ceai, daca ma gandesc la tarifele pentru turisti. 

Transferul a durat mai putin de o ora, printr-un oras cufundat in bezna si stapanit de un chaos in trafic cum nu mi-as fi imaginat vreodata. In comparatie cu Kathmandu, Bucuresti esti un oras in care nu exista masinile sunt ca si o raritate. Ma refer la mijloace de transport in general, nu la autoturisme mici.  Nu am vazut marcaje, semafoare, zebre, sensuri de mers, nici o regula de circulatie, autocare, biciclete, pietoni, animale, ricse, motociclete, masini mici .... Totul circula absolut la gramada, teoretic pe stanga, practic se baga fiecare unde prinde un spatiu liber. 

La receptie era Mr. Bhupendra, care mi-a spus ca imi rezervase camera standard. Desi pe e-mail rugasem sa imi retina si o camera superioara. Eram prea obosita, nu aveam corespondenta tiparita la indemana, nici nu ma gandeam ca s-ar putea incerca vreo ducere de nas, am vrut doar sa vizionez camera standard. Care era precum o celula, ceva genul 1,20 x 2,5 m, nu avea geam, ci doar un pat. Si am rugat sa vizionez si alta camera, cu rugamintea sa nu aiba fereastra la strada, ci spre curtea interioara, vroiam liniste, atat. Era net superioara, nu pot minti asupra acestui fapt, dar mult sub nivelul care mi l-as fi dorit. Si, pentru a incerca sa nu par o snoaba, o sa spun doar ca in Africa, in cele 3 nopti din 15 cat am dormit prin “hoteluri”, intotdeauna am fost incantata de interioare, aveau ceva exotic in ele, parca respirau si parca te invitau sa le locuiesti. Aici, totul iti spunea doar “fugi, daca ai picioare! Si nu privi inapoi!”. Deci, camera a doua avea doua paturi late, un televizor mic, ferestre spre curtea interioara, un stalp de sustinere prin mijloc, cam la 3,5 x 3,5, incapere de baie. 

In Nepal toate coșmeliile se numesc “hoteluri”, toate speluncile se numesc “restaurant” si toate nenorocirile se numesc “baie”. Faptul ca in baie gasesti hartie igienica, a carei igienizare pare destul de indoielnica, reprezinta deja mare lucru in conditiile existente si e bine sa o consideri o surpriza placuta, altceva nu exista. Daca e chiuveta cu robinet si ceva apa rece care sa curga prin robinet, e superb. WC normal si niste robinete din perete plus o teava din perete pe post de dush. Si intuneric. Chestia cu energia electrica am aflat-o acolo, nu imi povestise nimeni de ea. 

M-am decis pe loc pentru camera a doua, evident. Am coborat din nou la receptie si acolo a inceput vrajeala. Tariful (“special for you”!) a fost de 15 USD/noapte, fara mic dejun. Cand am intrebat de mic dejun, mi s-a spus discret ca restaurantul hotelului beneficiaza de un management diferit si nu prea e recomandabil sa merg acolo sa mananc. Probabil era un sfat binevoitor pe care ar fi trebuit sa-l si remunerez, nu stiu. Am ascultat sfatul si nu am avut nici macar o tentativa sa intru in restaurantul Casei de Oaspeti Potala din Kathmandu. Si adevarul este ca in cele trei zile petrecute am cam flamanzit la propriu.

Baia era atat de dizgratioasa, lumina nu era, eram obosita, asa ca m-am culcat rapid, in sacul meu de dormit. Pe la 01:15 ma trezeau niste trantituri de usi, vecini care intrau si ieseau lasand usa de la camera sa se tranteasca. Mi-era foame, deci am mancat chifla pe care nu o consumasem in avion si am adormit la loc. Trezirea la 8,30 a doua zi a fost o zi marcanta prin felul in care am fost trezita, dar asta voi povesti un pic mai incolo :-) 

Acum cica zambesc, dar atunci m-am scarboshit toata! 

Ziua 2 - click her