Himalaya: Christmas Eve 2008 - from Pisang to Manang

Miercuri, 24 decembrie 2008,

Himalaya, Nepal, Circuitul Annapurna

Pisang (3.300 m alt.) – Manang (3.540 m alt.)

6 ore mers + 1 ora pauză

Ooooo, ce minunata dimineata! Ce minunata odihna pana la ora 9 dimineata! Ce minunat inceput de zi si cat de incredibil de refacuta eram dupa cele aproape 12 ore de haladuit in ziua anterioara! Era pur si simplu ca o minune, caci in seara precedenta puteam sa pun pariu ca astazi nu ma voi ridica din pat! Ce avantaj nemaipomenit sa nu fie casa plina de turisti si sa poti dormi in liniste pana cand iti deschizi in voie ochii, fara sa te zoreasca sau sa te certe nimeni, fara sa ai mustrari de constiinta cum ca din cauza ta ar intarzia altii ….. fantastic. Revenisem la viata si imi ardea sufletul de nerabdare sa descopar alte minunatii peisagistice ale Himalayei, mai ales sa vad cu ochii mei marele oras Manang, caci imaginatia nu ma ajuta defel sa imi conturez termenul de ”oras” prin aceste teritorii. A fost una dintre cele mai absolute, cele mai insorite, cele mai relaxante, cele mai minunate si frumoase zile ale intregii calatorii, just a perfect day in my life ….. pana seara, cand am ajuns in Manang si mi-am dat seama ca undeva intervenea, pe nebanuite, un mic pericol venit din interiorul ascuns. 

A fost o zi care a oferit multa diversitate de peisaj, drumul scurt, in sine, merita savurat intr-un ritm lent, tocmai pentru ca stii ca poti ajunge in Manang in 3 ore. E pacat, e mare pacat sa treci in viteza pe langa toate cladirile, prin toate satele acelea medievale si pustiite in mare masura. A fost o zi plina de fotografii, caci nu ma puteam abtine, cu orice risc (riscul era sa raman fara baterii, desigur). Daca ar fi sa mai ajung pe acolo, as pleca la 9 pe traseu si as devia drumul principal, intarziind ajungerea in Manang pana pe la 6-7 seara. Pe traseu apar ocazii de a vedea si altceva, din pacate insa, Hari nu a stat cu mine pe traseu, era mereu departe in fata si eu m-am multumim sa merg pe drumul drept. Este un mic regret care il incerc, dar este cu siguranta motivatia de a reveni in Himalaya si de a aborda altfel aceste teritorii fascinante pana la epuizare.

Ana si Kul plecasera deja si nu aveam sa ii mai intalnesc pana a doua zi, desi ne-am vorbit ca ne intalnim in Manang si incropim ceva placut pentru Ajunul Craciunului, toti patru, chiar daca cei doi ghizi nu celebrau acest eveniment. A ramas ca ei sa stabileasca unde ne cazam, ca sa stim unde sa venim si noi, caci era clar ca eu voi ajunge mai tarziu decat ei. Din pacate, acest aranjament lasat in grija baietilor nu s-a putut concretiza si prostia umana m-a dat gata cand am ajuns in Manang, caci acolo am aflat ca Hari de fapt nu stabilise nimic cu Kul, nimic mai mult decat ”ne vedem in Manang”!

M-am echipat, mi-am consumat in liniste monotonul mic dejun, cand am iesit afara m-a plesnit soarele si frigul! Asa ca mi-am pus sapca cu urechi, captusita, pe deasupra gulerului elastic textil, extrem de util pe timpul calatoriei prin faptul ca se lipea si devenea ca o a doua piele. Si mi-am pus, pe deasupra pantalonilor mulati, si pantalonii de goretex. Un tricou, un polar subtire si aces wind stopper negru, cu gluga, putin rigid, putin impermeabil, care ma costase fantastic de mult in Bucuresti, dar care este o piesa binevenita pe un astfel de traseu. 

Vf. Pisang behind us

Paraseam primitorul Maya Hotel la 10:30, pe un soare debordant. Stand cu fata la hotel, pe logo-ul de la intrare scria, ca de altfel pe la toate hotelurile, ”hot shower” si te apuca rasul, stiind ca nu exista asa ceva. Vara probabil, cand e soare toata ziua, 3-4 turisti prind poate ceva apa calda sa se spele, atat cat se poate incalzi prin panourile solare. Dar pana ce si nepalezii din inaltimile Himalayei stiu ca ”reclama e sufletul comertului” si nu uita sa inscrie peste tot aceasta sintagma atragatoare de turistii mai pretentiosi. In spate, pe muntele maroniu, se vedeau ca niste puncte, asezarile din Upper Pisang aflat la 3.300 m alt.) si dintr-un fundal mai indepartat aparea superb, in combinatii de alb intens si alb inghetat si alb gri-transparent insusi Varful Pisang (6.091 m alt.), considerat a fi unul dintre cele mai facile pentru alpinistii amatori. Timp as fi avut, dar echipament si un ghid potrivit nu aveam pentru a incerca aceasta ascensiune, Plus ca, mai mult ca sigur, trebuie un permis special, pe care eu iar nu il aveam.

Din ce am citit ulterior, există două variante de drum pentru segmentul Pisang-Manang: o rută de aproximativ 5 ore, care merge mai mult de-a lungul râului și nu oferă scene peisagistice debordante, în timp ce cealaltă opțiune te urcă până la un 3.800 m alt. și coboară ulterior pe traseul principal al drumului spre Manang, putând dura cu 3 ore mai mult, dar oferind o serie dintre cele mai frumoase privelști ale Himalayei. Deși, din păcate, ghidul meu nu mi-a menționat că aș avea de ales între două alternative, nu pot spune că ar fi contat în mod deosebi atunci, pentru că nu aveam informația în minte. Cu siguranță am urmat calea cea lungă, spre Upper Pisang, chiar dacă ceva nu se potrivește dacă raportez peisajul descris cu timpul parcurs. Pentru că de urcat am urcat, vestitele peisaje și panorame au fost în drumul nostru, dar nu am făcut opt ore până în Manang, ci șapte, în condițiile în care am mers chiar foarte lent. Fiecare zi încheiată pentru mine însemna micșorarea perioadei pe care aveam să o petrec departe de civilizație, rucsacul era greu, deci nu avea sens să mă grăbesc nicăieri. Doamne, eram prima oară în viața mea în Himalaya, un motiv destul de puternic să încerc măcar iluzia de a opri sau de a încetini puțin timpul.

Am iesit din Pisang printr-un portal dublu, ridicat din pietre asezate unele peste altele, (fotografia este mai sus in text) era o constructie mai complexa si mai joasa decat ce mai vazusem, o pereche grea de coarne se usca la soare si vant, peisajul din fata era diabolic de promitator, cel din spate devenea treptat o amintire de neuitat. Dupa vreo 20 de minute de mers lejer – rucsacul meu nu se usurase peste noapte, tot imi dadea de furca, din pacate – traversam din nou Marsyangdi, pe un pod din lemn, scurt. Pe langa mine au trecut doi localnici incarci cu o mare greutate si insotind un mica caravana de asini incarcati si ei. Drumul continua pe langa adaposturi din piatra, aparent nelocuite (nu am vazut pe nimeni), urmeaza un foarte lung zid cu moristi si un monument din piatra, vopsit in alb, ca o stupa, ridicat in memoria unui alpinist german care murise in timpul ascensiunii Varfului Pisang. Urmeaza o vale si un urcus in camp deschis, pe un drum amenajat, ajungand la peste 3.400 m. alt. In Lonely Planet am citit ceva despre existenta unui aeroport aici, dar sincera sa fiu, habar nu am, nu am observat nimic in acest sens. Am observat si am fotografiat doar chortele, casele, pietrele cu simbolurile mantrei buddiste, the mani wall and a hudge gompa.

Privind in urma, am avut ocazia sa revad, in toata splendoarea lui, acel perete-ecran din granit, dramaticul Paungda Danda. Poate fi comparat si cu un val imens, care se ridica si la momentul cand ar trebui sa se pregateasca sa se prăvale, încremenește pur și simplu. Este o imagine cu totul iesita din comun, care nu se poate intalni probabil in nici o alta regiune montana europeana, lipsind spatiul fizic ca atare si amploarea ce da aceasta nuanta de dramatism si fantastic in acelasi timp.

După aproximativ o oră și jumătate de mers, drumul urcă și o curbă destul de strânsă te aruncă imediat într-un con de umbră pe care continui să mergi la vale cel puțin jumătate de oră. Când am ajuns eu în curbă, Hari își dăduse rucsacul jos, stătea cu spatele și se uita în fața lui, deasupra unei panorame incredibile: de la picioarele lui în jos se  căsca o vale imensă cu vegetație care se pierdea lent în depărtări, verdele vegetației devenind maro și apoi gri-maroniu spre cenușiu și alburiu: ne aștepta un fel de deșert de rocă ciuruită, un alt tip de teritoriu selenar, o deschidere care îți tăia respirația și te făcea din nou să te simți insignifiant în fața frumuseții și a puterii naturii.

L-am întrebat ce este locul acesta și mi-a spus doar să mă uit la peisaj. Tot din cărți am aflat apoi că locul respectiv chiar este notat ca ”Belvedere Point”, fiind unul din puținele astfel de puncte pe traseu. Mi-am dat rucsacul jos și nu m-am putut abține să nu mă cațăr ca un ied pe cărarea ce urca abrupt pe dreapta, ajungând după vreo sută de metri la un șir de steaguri colorate cu rugăciuni și privind și mai de sus decât Hari toată minunăția. Te orbea soarele, eram în ziua Ajunului Crăciunului, la peste 3.500 m altitudine și aveam toate motivele din lume ca atunci, acolo, să respir Fericirea ….. Când ești atât de fericit, nici măcar nu mai gândești, totul se blochează și cauți cu disperare căi de absorbție și menținere a sentimentului. Îmi doream ca această călătorie a mea să continue până când aș fi simțit că am obosit și nu o mai vreau.

Cred că am zăbovit zece minute acolo și am făcut câteva fotografii, cu zgârcenia de rigoare însă, mai aveam cel puțin zece zile prin sălbăticie și frig. La un moment dat, când mă gândeam că e timpul să cobor și eu de-acolo și să ne continuăm drumul, țâșnește din curba ascunsă, din direcția de unde venisem noi, un băiat, un nepalez pe bicicletă! Primul gând a fost: ”Cum naiba a ajuns o bicicletă aici?”, gândindu-mă desigur la porțiunile de drum impracticabile pe care le parcursesem în zilele anterioare. Mai mult ca sigur a fost transportată pe bucăți și asamblată. Și atunci mi-am dat seama că ideea de a străbate regiuni ale Himalayei pe bicicletă mă făcuse să uit că mai trebuie să și respir …. Asta se traduce prin uimire în fața momentului revelației și fiecare are propria sa revelație în viață, în funcție de ceea ce îl impresionează cel mai mult.

Am urmat drumul prin umbră și am pătruns în valea largă, cu multă vegetație, unde am întâlnit capre, cai și oi păscând. După aproximativ o oră am intrat în Humde (3.420 m alt.), o așezare ca și celelalte, culori vii, o gompa albă, un zid lung de moriști – 266 de moriști, cel mai lung din regiune -, o bovină înaintând alene pe drumul colbuit, un băiat lenevind cu capul pe un scaun de lemn și un altul, căutând acorduri la o chitară și uitându-se la o turistă blondă însoțită de un nepalez taciturn.

La intrare, pe dreapta, era afișată harta simplă a locului: galben pe negru era trasată o linie întreruptă și locațiile turistice erau marcate prin triunghiuri galbene: poarta de intrare, ”airport hotel” pe dreapta, ”Himalayan Hotel” și ANC Office pe stânga, apoi pe dreapta se înșirau ”Maya Lodge”, ”Hotel Buddha”, Telephone Point, ”Marsyandi Hotel”, pe centru lungul ”Prayer Wheel”, ”Shanta Hotel”, ”Hotel Gandaki”, ”Julu Peak Guest House”, ”Tibet Guest House”, ”Anapurna Tea House”, ”Snowland Guest House”, aeroport undeva în dreapta (zboruri posibile doar când vremea o permite, exclus în intervalul decembrie-februarie, când este zăpadă) și check point la ieșire. Dacă aș fi acordat atenție acestor hărți, aș fi sesizat multe detalii și poate că, punându-i întrebări lui Hari chiar aș fi știut mai multe despre locurile pe care le parcurgeam. Dar probabil nu vroiam să îmi distrag atenția sau pur și simplu nu mă interesa că aici este posibil să apară un loc pe post de aeroport sau că la ieșire iar va trebui să oprim pentru a fi notați în catastife. Dacă stai și citești denumirea locațiilor turistice te vei minuna și mă vei întreba care era diferența între un hotel, o casă de oaspeți sau o casă de ceai. Din punctul meu de vedere, nici o diferență, peste tot se servea ceai, peste tot se putea închiria un loc de dormit în condiții similare, diferențele țineau doar de gazdă în sine, cât de bine gătea, ce culori folosise la pereți sau cum te întâmpina. Nu știu ce să spun. Recunosc că nu am fost atentă la detalii de genul ăsta, pur și simplu eram într-o poveste și firul basmului mă furase și mă lăsam purtată fără prea multe curiozități. De aceea nici jurnalul meu din această călătorie nu abundă de informații și detalii, nu eram acolo ca reporter sau ca observator, ci ca om care își împlinea un vis devenit aproape sfânt într-o anumite accepțiune a termenului. Dar să nu mă pierd din nou în filosofii și incursiuni ale sufletului. Eram călător, nu turist, cel puțin așa îmi place să cred. Deși mi se contrazice motto-ul Tourists don't know where they've been, travelers don't know where they're going!

Îmi pare rău că nu mi-a notat nici măcar unde ne-am oprit pentru prânz, dar după fotografii pare a fi fost Marsyandi Hotel. Nu am vrut să mănânc de prânz și mereu când făceam așa mă gândeam că e bine, dacă simt că pot rezista până seara, căci toate prânzurile neconsumate de mine însemnau o sumă de bani care îi rămânea ghidului și un prânz putea fi între 300 și 500 de rupii. Am luat însă un litru de ceai de mentă, 270 rupii. În timp ce Hari se odihnea și mânca eu am urcat pe acoperișul plat al clădirii cu un nivel și am făcut fotografii. Așezarea omenească stătea la picioarele mele și părea incredibil să mă aflu acolo. Vecinii de peste drum munceau, construiau ceva, erau doi bărbați. În rest, absolută liniște și pace, nu se întâmpla absolut nimic. De ce nu aș putea veni aici să trăiesc oare ….. e un gând care merită atenție dincolo de ochii trecătorului superficial.

Aici am văzut semnul copiat de Hitler pentru zwastika lui care a îngrozit mapamondul, era pictată la intrarea în camera unde gazdele își desfășurau activitățile de bază. Măcar asta am întrebat, era semn de noroc. Tot aici am dat prima oară peste o bucată mică de oglindă, agățată tot afara, e un zid exterior, ocazie cu care am mai luat și eu cunoștință de propria mea prezență fizică. Curtea gospodăriei era pavată cu pietre mari de râu, la intrare în stânga era o chiuvetă mică, pe care însă nu am folosit-o pentru a nu consuma degeaba apa oamenilor – să nu vă imaginați cumva că există conducte de apă acolo!! -,  în mijloc erau trei mese din lemn și bănci. Aici mâncau cei care poposeau, desigur. Era frumos, era o sărăcie (în meschinul sens european, desigur) curată. Pe acoperiș exista un panou solar, probabil cea mai mare investiție a gospodarilor. Gospodăriile de aici erau în formă de U, jos locuiau gazdele și sus, la primul nivel erau camerele pentru turiști. Totul curat, frumos și vesel vopsit, primitor. Am urcat la etaj și am vizitat o cameră, ocazie cu care am rămas uimită de confortul oferit și de curățenia de peste tot. Spațiul mic, dar avea inclus și grup sanitar, cu faianță! Pfui …. Greu de comentat, căci nu aș reuși să fiu foarte fermă. Consider că pe termen lung introducerea acestui confort este precum o otravă lentă pentru natură, iar binele de care s-ar bucura locuitorii ar fi efemer. Luxul implică o anumită mentenanță, care se face cu anumite costuri. Și nu mă refer la bani, ci la consumul resurselor naturale, distrugerea zonei, dorința de a construi infrastructură pentru a exista un circuit permanent de turiști care să și consume acest confort. Și explicațiile pot continua pe multe pagini.
Peisajul de jur împrejur deschis, generos, magnific, potolit, cu o bogată gamă de culori: griul colbului, maroniul spălăcit al rocilor, verdele pădurilor dinspre care veneam și noi, albul zăpezii de pe vârfurile înalte, albastrul cerului.

La ieșirea din sat e un fel de monument îngrădit, de mici proporții, apoi pe stânga trebuie să oprești pentru a fi înregistrat de reprezentantul oficial care se asigură că toții trekkerii și-au plătit taxele.

Era două jumate, frig, însorit, în fața noastră se deschidea un drum lat, pustiu și urma să ne lăsăm înghițiți de liniștea supremă a universului natural. Hari s-a dus, în ritmul și în tăcerea lui, în față, eu am rămas cuminte în ritmul meu, pășind cu greutatea fericirii pe fiecare centimetru de drum. Ne îndreptam spre Manang, prin Mugje si Bhraka, printr-un ținut aproape încremenit, arid, dominat de roci ciudate, cenușiu-gălbejite, erodate până în măduva lor, un ținut larg, cu segmente însorite alternând cu cele umbrite, canioane laterale, Vârful Tilicho, cu o superbă căciulă albă, o mantra pictată în culorile obișnuite pe fațeta unei roci prăvălite undeva în dreapta drumului, stupas și mani walli cu moriști roșii, din metal. La un moment dat am mai dat de un biciclist local, bine înbrăcat, venea probabil din Manang și se ducea spre Pisang, era o imagine absolut incredibilă să îl vezi cum pedalează în peisajul acela. Trecerea prin Mugje ar fi trecut neobservată, căci nu am văzut nici un semn că ar fi locuită, dar am văzut a tibetan tea house și o prăvălie de antichități, ambele cu pancarte mari purtându-le denumirea și, așa cum se obișnuiește, nu lipsește denumirea localității și a districtului. Așa am știut că sunt în Magje, de exemplu. 

Ambele locații erau încuiate cu lacăt, casa de popas avea chiar geamuri și se puteau vedea sticle mici ce coca-cola, apă plată, bere și alte snack-uri dorite de turiști. Inainte de a ajunge în Bhraka a mai fost un fel de așezare, unde pământul era ”încrețit”de copitele bovinelor și înghețat bocnă. Se urca apoi șerpuit spre o stupa, îți treceai din nou degetele peste un zid cu moriști și în față se zărea o arcadă mare, din piatră, vopsită în albastru, pe care scria cu litere albe, latine: ”Welcome Braka”. Câțiva localnici se odihneau acolo, doborâți probabil de frig și de greutatea coșurilor mari umplute cu lemne subțiri pentru foc. Ajunsesem așadar la 3.500 m și localitatea – sat tibetan - merită mai multă atenție, din câte mi-am dat seama. Doar că Hari nu era de văzut, cu cine să vorbești, să întrebi? Sus în dreapta era un lăcaș religios destul de impozant, din piatră vopsită cu alb, o gompa, cea mai mare din întreg districtul, deținând o multitudine de statuete și manuscrise vechi de 400-500 de ani. Era ora 4 p.m. și cu siguranță am fi avut timp destul să explorăm locul, chiar simt că am pierdut mult trecând mai departe ca o gâscă ignorantă. Plus de asta, necitind ghidul în mod regulat – ce eroare de nerepetat!! -, nu știam că Manang era doar la o distanță de maximum jumate de oră. Imaginea aceea a sălașului religios părea foarte misterioasă și așa pustiu cum era știu chiar că nu am zăbovit mult în dreptul lui. Părea ca o chemare și părea că ascunde multe alte lucruri de descoperit. Am fost nu doar fraieră, ci chiar prostănacă să stau să alerg după un ghid idiot și needucat.

Ce am putut afla ulterior despre această gompa se referea la faptul că este cea mai veche și cea mai interesantă din regiune, fiind de fapt un complex alcătuit din mai multe clădiri, încununat de un templu cu trei monumente specifice. Nu am decât patru fotografii făcute, dar imaginea aceea somptuoasă îmi va rămâne pentru întotdeauna în minte, mai ales că accesul, din drumul principal, se făcea pe niște trepte largi, construite cu dichis, 12 la număr, la capătul cărora te opreai în fața unei porți metalice, vopsită în albastru. Locul era limitat de gard metalic construit în stil european, cu două felinare (care nu știu în ce măsură erau și funcționale) și un drapel alb cu roșu. Știu că sună redundant, dar să treci pe-acolo într-o după amiază de decembrie târziu, singură, este cât se poate de mistic și nu poți avea decât două reacții: să fugi sau să stai. Eu am mers mai departe.

Una dintre teorii este că Gompa Bhraka ar fi fost construită cu cel puțin 500 de ani în urmă și că aparține sectei reformiste Kagyu-pa din cadrul budismului tibetan. Kagyu-pa provine de la călugărul Marpa care, în secolul XI, ar fi spiritualizat budismul tibetan la un alt nivel. Dintr-o descriere găsită într-un mai vechi (1993) ghid de călătorie al lui Bryan Thomas rezultă că interiorul este cel puțin la fel de misterios și cu o puternică influență mai puțin pământeană. Se vorbeșe de anumite traiectorii ale luminii la momentul răsăritului de soare, un sanctuar, moriști de rugăciune, sute de imagini din teracotă, 39 de figurine a ierarhiei Kagyu-pa, unde apar Marpa și Milarepa, discipolul celui dintâi, lămpi cu unt de yak, mășți și fotografii cu Dalai Lama. Se recomandă o torță sau o lanternă puternică, interioarele fiind cufundate într-o beznă intensă.

Mai mult ca sigur că pe timp de sezon, când turiștii curg în râuri pe-aici, poarta aceea mare este deschisă și ești invitat să intri pentru vizitare și lăsarea unei donații bănești.

Nici nu-ți dai seama cât de repede ajungi în Manang. În stânga munți înalți, la baza cărora ai putea ajunge coborând în vale și trecând râul, în dreapta deșertic și spațios, la un moment dat valea întreaga e cuprinsă de umbra făcută de înălțimile dure din stânga și vezi în față un urcuș terasat, începi brusc să îți dorești să ajungi la destinația finală pe ziua respectivă. Intrarea pe platoul Manang este de-a dreptul mistică și nici nu îmi pot imagina să întâlnesc așa ceva în alt colț al lumii. 

Răsufli ușurat că ai ajuns în Manang, neașteptat de repede, după un drum neașteptat de scurt și lejer și pustiu și știi că acolo e bine să stai cel puțin o zi pentru aclimatizare, deși te afli doar la 3.540 m. Nici măcar nu era ora 5 p.m., dar amurgul îți respira în ceafă.

Urmează un lung șir de hoteluri și restaurante până la stupa imensă din centrul Manang-ului. Este o așezare impresionantă și mai ales văzută a doua zi de sus, de pe versantul de vis-à-vis, pare nepământeană de-a dreptul.

Nici urmă de Ana și Kul, așa cum ne fusese vorba. Nu-mi venea să cred. Când l-am auzit pe Hari că spune că de fapt nu stabilise un loc anume cu însoțitorul Anei, am crezut că nu aud bine. Inexplicabil eram pe cale să am o cădere psihică, să m-apuce plânsul, mă enerva atitudinea lui Hari, nepăsarea lui și incapacitatea lui de a fi mai empatic și mai implicat. Stăteam pe drum, amândoi cu rucsacii în spate, el întrebase în două hoteluri de cei doi, eu nu vroiam să accept singurătatea și i-am spus aproape plângând: ”Ce este atât de greu de priceput că pentru noi este seara de Crăciun, este cea mai importantă sărbătoare din an și DA!, vroiam să fiu cu Ana, e singurul om care înțelege asta, nu văd nici un alt european în jur, d-aia am și vorbit toți să fim împreună în seara asta! De ce nu ai putut înțelege ceva atât de simplu? Nu mă interesează ce faci, dar o cauți peste tot.”

Nu am plâns. Am rămas lângă cei doi rucsaci, aproape de stupa aceea enormă, în jurul căreia pășeau, în credința lor, câțiva localnici îmbrăcați foarte gros, murmurându-și rugăciunile. 

Un copilaș cu nasul murdar precum o mâță mică, nespălată pe față de mama ei, cu o căciulă de lână din care apărea o față dulce, cu ochi mari, negri, se uita la mine ca la un alt univers. Nu s-a apropiat mai mult de jumate de metru, poate chiar eram prima ”piele albă” pe care o analizase la viața lui. Să fi avut 4-5 anișori. Era frumos de-a dreptul și dacă te uitai la el te pomeneai furat de o cascadă de gânduri legate de destin, viață, istorie, trecut, viitor, prezent și alte chestii.

Hari a revenit fără nici o noutate și am avut o nouă discuție legată de locul de cazare. El vroia neapărat la un anume hotel, eu vroiam să știu motivul. Și nu vroiam să stau acolo, vedeam ceva care mă atrăgea mai mult. Am ales Yak Hotel, 90 rupii pe camera single, etajul 1. O cameră dublă costa 200 rupii, un loc într-un dormitor comun 80 rupii.

M-am adaptat situației, cum că voi fi atât de singură în Ajunul Crăciunului și am coborât în sala de mese, o încăpere foarte mare, cu o bucătărie pe măsură. Eram singurul turist. Era frig și tristețea mă năpădise. Tristețea de a nu putea împărtăși impresii, idei, bucuria serii și a vieții trăită atunci și acolo. Era o avalanșă pe care nu o luasem în calcul. Nu îmi doream să fiu în altă parte, dar mi-aș fi dorit să nu fiu singură.

Am servit o delicioasă supă de cartofi (120 rupii) și chili beans cu orez (260 rupii), permițându-mi și o bere rece. Mi-am aprins o lumânărică pe masă, l-am pus pe Diddl Mouse companie și am zăbovit așa până pe la opt seara, după care m-am retras în sacul meu de dormit. 

Simțeam că mâncasem prea mult, eram toropită, obosită. În cameră erau cam minus 15 grade, în sacul de dormit ajungeam la +15 – la ce aglomerație era în sacul ăla de dormit, te cred și eu! :-)

Merry Christmas!! 

Cum am petrecut prima zi de Crăciun

Himalaya: ziua 4 trek: 22.12.2008 - Tal-Tamang

Luni, 22 decembrie 2008, Himalaya, Nepal, Circuitul Annapurna

Tal (1.700 m) – Tamang (2.600 m alt.)

 8 ore mers + 1 ora pauza

La 06:45 eram deja treaza, era un frig crancen, un frig rece, patrunzator, dar nu umed, era ca o prospetime foarte intensa. Dormisem bine si acum imi scoteam de prin sacul de dormit toate cele cu care imparteam spatiul calduros peste noapte: bateriile, bidonul cu apa, lanterna, aparatul foto, sosetele, tricoul.

Eram refacuta, plina de energie, aspirina luata inainte de culcare isi facuse efectul, nu mai simteam nici o durere la umeri si doream sa o iau din loc. Desi nu stabilisem un program cu Hari, era de la sine-inteles ca plecarea pe traseu trebuia sa fie undeva intre 8 si 9 dimineata. In fond, seara de culcai atat de neobisnuit de devreme, incat nu era nici un efort sa pleci atat de devreme si pe munte este recomandabil sa ai o anumita disciplina, sa iti rezervi marje de timp pentru situatii neprevazute.

Nu am simtit niciodata nevoia sa il intreb pe Hari, in avans, cum va fi traseul din ziua urmatoare. Cred ca imi placea elementul-surpriza. Avand in vedere apropierile dintre asezari, aveai sentimentul de siguranta ca te poti opri oricand obosesti, fie pentru a te alimenta, fie pentru a ramane peste noapte. Situatia s-a mai modificat in zilele urmatoare, distantele s-au marit, am trecut prin asezari “inchise” pe timp de iarna, dar, cu o singura exceptie, situatia nu a disperat niciodata. Per ansamblu, cred ca ma asteptam la mult mai greu si poate de aceea mi-a fost destul de usor sa fac acest circuit, desi nu neg ca greutatea din spate m-a cam secat de cateva ori. Daca ar fi sa schimb ceva, ar fi rucsacul si flexibilitatea, in sensul ca m-as mai abate de la drumul drept. Aici un rol important l-a jucat ghidul ales, care nu avea in el nici un pic de spirit de aventura si care probabil era chinuit de ideea ca trebuia sa faca acest traseu, pentru bani, departe de familia sa. Desi nu mai fusese pe acest circuit de multi ani, nici macar o data nu am surprins la el o bucurie fata de ceea ce ne inconjura, niciodata nu a propus sa pasim si in dreapta potecii, nu doar inainte, niciodata nu a sugerat vreo activitate sau vreo oprire “non-conformista”, a fost o prezenta plictisitoare si pur formala. Sper din suflet ca la o viitoare aventura in Himalaya sa gasesc o alt fel de personalitate.

Nu imi dadeam seama ca urma o dramatica schimbare de peisaj sau ca ceea ce ma inconjura in acea dimineata avea sa ramana pur si simplu unic prin salbaticie si culori. Eram plina de entuziasm, putin trista ca nu aveam cu cine sa impartasesc emotiile ce dadeau pe dinafara. M-am echipat, cu mare grija am dus rucsacul jos (scara de lemn care ducea la parter era aproape verticala si in interior era intuneric), i-am dat lui Hari sacul meu de dormit, am servit micul dejun, mi-am umplut termosul de inox cu ceai fierbinte, am mai facut cateva fotografii si la 8:30 paseam peste barna de lemn de la iesirea din gradina complexului Paradise, continuand drumul de ieri spre dreapta, direct catre arcada ce probabil simboliza acum iesirea din Tal. Simteam o ruptura zgomotoasa in suflet, dar ….. calatorului ii sta bine cu drumul, nu? Grupul celorlalti turisti parasise locul de jumatate de ora deja, Ana si Kul mai zaboveau, Ana nu se simtea prea in apele ei.

Odata pasind la dreapta in fata se intindea drumul, caldarea in care ne aflam, strajuita pe dreapta de peretele inalt si masiv de munte, iar in stanga de o mare de nisip alb si de firul turcoaz al raului Marsyangdi, se ingusta spectaculos. Desi nu imi venea sa cred de la distanta aceea, drumul devenea o poteca ce urca in trepte de piatra masiva si se ingusta amenintator, prelingandu-se in mod acrobatic pe langa piatra carga a muntelui si privind spre involburarea raului putin sugrumat. Vedeam un sir indian colorat miscandu-se, dar eram mult prea departe pentru a-mi da seama daca erau turistii plecati la ora 8 sau daca era o lunga caravana de asini.

Am trecut pe sub arcada (kani) peste care tronau cele trei insemne de factura religioasa, de culori diferite: alb, caramiziu si cenusiu. Din pacate, nu stiu inca ce anume reprezinta. Spre deosebire de kani de la intrarea in Tal, unde spatiul permitea, aceasta delimita foarte strict drumul, fiind practic imposibil sa nu treci pe sub ea, asa cum ar fi fost traditional, indiferent din ce directie veneai. Din directia mea, pe dreapta era un gard inaltat din pietre suprapuse, de cel putin un metru inaltime, iar pe dreapta cadea abrupt malul spre rau. Deci un localnic sau o caravana cu asini nu putea trece prin stanga. Din acest punct de vedere, nerespectandu-se credinta si traditia, nu am inteles sensul localizarii ei acolo. Am urmat incet drumul, Hari inca nu pornise si el la drum, am cam mers singura o buna bucata de drum si am facut o serie de fotografii. De fat, azi am mers absolut singura timp de 3 ore si chiar am savurat acest lucru. Avand in vedere ca nu exista o compatibilitate comunicationala cu ghidul nepalez, preferam sa merg singura, sa nu ma simt apasata de tacerea dintre noi, dar stiinc ca e undeva, fie in spate, fie in fata mea. 

 *priviti cu atentie poza, treptele se unduiesc pana jos de tot, departe, unde se vad doua siluete, apoi urca din nou .... si tot asa ....

Ma aflam sus, pregatindu-ma sa incep o coborare abrupta si foarte ingusta, periculoasa prin lipsa spatiului, cand m-am intors sa privesc in spate si am vazut o caravana numeroasa de asini incarcati ce nu puteau fi opriti. Ca urmare am stationat si le-am facut loc sa treaca, asteptand vreo 20 de minute pana sa ma depaseasca si cel care ii mana de la spate. Coborarea pe treptele de stanca s-a revarsat neasteptat intr-o noua deschidere ce se tavalea pe o intindere de nisip alb, si in dreapta, si in stanga. Nisip din cel mai fin. Am parasit poteca, am gasit un bolovan sa imi fixez aparatul de fotografiat si mi-am facut cateva poze, imortalizand entuziasmul clipei, debordam de fascinatie. Era, din nou, o combinatie de culori inedita in contextul acela: eu eram cu pantaloni negri, mulati, un tricou negru (costumatie imprumutata din garderoba mea de biker, ideala), esarfa rosie la gat, palaria albastra cu Kilimanjaro inzapezit, sezand pe nisipul alb si in spate curgand turcoazul raului. Si imbratisam la propriu intreaga emotie a momentului care se scurgea ireversibil si inevitabil.

A aparut si Hari, care a trecut pe langa mine, fara nici un cuvant. Din sens opus venea acum o alta caravana de asini, mai mica, la fel de incarcati, i-am surprins cand tocmai treceau cuminti pe sub o plomba stancoasa pe care era aplicata o stampila rosie maoista, enorma. Am ajuns curand la un pod suspendat, lung de vreo 60 de metri (1.850 m alt.) si aici am asteptat din nou vreo 15 minute, pana sa treaca intreaga caravana pe care o lasasem anterior sa ma depaseasca. La capatul celalalt al podului, drumul taia abrupt stancaria, castigand din nou rapid in altitudine. Caldarea in care era situat Tal nu se mai vedea, treceam mai departe, ca atunci cand dai pagina la o carte. Urcam cu atentie in serpentine prafuite, scurte si stranse, eram singura, Hari nu se vedea si in urma mea iar nu se vedea nimeni. Deodata am auzit din nou zgomot de talangi si un cap de asin a aparut de sus, la o diferenta de vreo 3 serpentine. M-am oprit, gasind un spatiu stabil si destul de departe de o eventuala lovitura, caci daca vreun asin s-ar fi lovit de mine sau de rucsacul din spatele meu, perspectiva prabusirii spre rau nu ar fi fost deloc imbucuratoare. Am asistat la o scena absolut induiosatoare, in fata careia chiar nu am stiut ce sa fac. 

Cand credeam ca nu mai vine nici un patruped, in curba isi face din nou aparitia un asin obosit, incetineste absolut epuizat, se uita la mine si se prabuseste incetisor. Nu avea incarcatura. Eram singura si nu am avut curajul sa ma apropii de el, ar fi trebuit sa imi dau rucsacul jos in primul rand si spatiul nu prea imi permitea libertate de miscare. Un al doilea asin a venit, a trecut incet pe langa cel prabusit, care respira cu greu, a trecut pe langa mine intrand in curba coboratoare spre dreapta, s-a oprit in panta si a intors capul, uitandu-se cu o blandete sfasietoare catre camaradul sau de munca …… am simtit ca pufnesc in plans, asa ca am urcat mai departe fara sa ma uit in urma. Eram sigura ca va veni ingrijitorul lor dar, sincer vorbind, nu am mai vazut pe nimeni venind si nu imi pot da seama ce s-a intamplat cu asinul epuizat. Scena se petrecea la 5 minute distanta de podul peste rau.

Drumul m-a condus pe teren foarte accidentat, urcand mereu. Eram singura in continuare, Hari isi alegea in general cele mai nepotrivite portiuni de drum ca sa dispara. Dupa aproximativ jumatate de ora am intrat intr-o zona asemanatoare celei din ziua precedenta, la care se lucra, in acelasi stil (parul si barosul), pentru construirea viitorului drum. Erau patru muncitori, un par si un baros. Am spus “namaste” si am trecut rapid mai departe, atenta sa nu ma pravalesc. A urmat o deschidere frumoasa, drumul s-a latit, mergeam paralel cu raul, foarte aproape de el si in fata urcau, parca spre cer, atat de multe si infinite pareau, alte trepte amenajate din piatra, de data aceasta mult mai late. 

Era ora 11 deja si cand eram aproape pe la distanta treptelor, am auzit zgomot din spate. Urca o cireada de bovine negre ca taciunele si cu coarne lungi, arcuite in fata. Nu erau multe, vreo 8, mergeau cate doua, deci m-am oprit din nou si le-am lasat sa treaca pe langa mine, lipindu-ma de peretele muntelui. Panorama pe care o lasasem in spate era o noua imagine din “Tara Minunilor”. Dupa o urcare atat de spectaculoasa, pe trepte, a urmat o coborare si mai spectaculoasa, aproape incredibila. Ei bine, aici a fost o portiune in care m-am bucurat sa vad oameni in fata mea, chiar si la o distanta apreciabila. 

Erau acolo, isi vedeau de drumul lor, daca m-as fi pravalit oricum nu m-ar fi auzit nimeni, dar prezenta lor im dadea un sentiment de siguranta. Nu sufar de rau de inaltime, deci coborarea nu a fost o problema pentru mine. Coborare, urcare, coborare din nou, de data aceasta pe poteca, treptele se terminasera. Din ce am citit, toata aceasta portiune de traseu fusese amenajata cu mare grija prin anii 1980, dupa ce o catastrofa naturala distrusese drumul initial din partea estica a raului. Drumul se impartea in doua directii chiar la piciorul de intrare pe primul pod, dar pe partea vestica a raului nu se mai putea circula, terenul fiind prabusit.

La ora 12 traversam din nou raul, pe un pod foarte scurt. Trei localnici, venind din directia opusa noua, incarcati cu furaje bine legate, isi scoteau sufletul urcand. Desi pare incredibil, acesti oameni isi petrec viata strabatand potecile Himalayei cu incarcaturi intre 50 si 90 de kg. Citeam ca un comerciant cara cam 80 de kg de marfa in spate si castiga o medie de 1,50 – 2 USD per kg vandut. Comentariile sunt de prisos.

Trecand si acest pod am urcat pieptis urcusul pe poteca ingusta, peste 10 minute intram in Dharapani, un sat aflat la 1.960 m alt. Intrarea este marcata de o kani din piatra si de acum incolo, toate satele vechi pana in Kagbeni isi vor marca granitele de intrare si iesire prin aceste chortens de mici dimensiuni (cele de mari dimensiuni se numesc stupa). Arcadele devin din ce in ce mai pitoresti, influenta tibetana fiind usor recunoscuta. In Dharapani ne-am oprit pentru verificarea permisului de trekking. Cei doi ghizi au ramas afara, Ana si cu mine am intrat in casa oficialului, care ne trecea intr-un registru imens. Aceste verificari erau oarecum neplacute nestiind cand sa te astepti la ele si trebuind sa iti dai rucsacul jos. Doar multumita intuitiei mele pastrasem permisul in buzunarul de deasupra al rucsacului, caci Hari nu ma avertizase ca pe traseu vor exista aceste opriri si nu imi pastram actele sau banii la suprafata, pentru a nu fi usor de gasit la o adica. Rationamenul pare lipsit de logica si poate chiar este, dar asa am procedat. Oricum, banii si actele sunt impartite cam in trei sectiuni si imprastiate prin tot atatea locuri prin rucsac, existand si cazuri de jaf la drumul mare.

In fata punctului de control se afla un panou pentru trekkers, in care li se atragea atentia ca satele care urmeaza si dinspre care veneam noi nu apartin de Aria de Conservare Manaslu, ci de Aria de Conservare Anapurna, deci sa aiba grija sa aiba un permis de trekking corespunzator. Mentiunea se datoreaza faptului ca in aceasta zona se intrepatrund traseele care vin dinspre Manaslu prin punctul de control din Thonje, unde eu nu am ajuns, nefacand parte din circuitul Anapurna.

Dharapani este impartit in trei sectiuni: partea de jos, cu hoteluri, oficiu telefonic, punctul de control, magazine si o prima “German bakery”. Nordul asezarii este considerat a fi o sectiune aparte si la 10 minute distanta o alta sectiune, cu o mica hidrocentrala, sursa de electricitate. Pe un panou mare, la 10 minute de punctul de control, scrie: “Wel come to ODAR! Odar literally means caves. The village got its name from the several caves presents in the village. It is at an altitude of 2.450 m and is about 30 minutes of walk from here. The village forms a perfect setting for viewing Manaslu, Lamjung Himal (Himal = munte in tibetana) and Annapurna II as well as surrounding places. One can get the typical homestay facility and experience true Gurung lifestyle.”

Se iese din Dharapani, se trece pe langa o scoala si drumul urca mai departe spre vest. La un moment dat se bifurca si aici am urmat drumul din dreapta, printr-o noua kani pe care scria clar: “make success distination Manang 2004”. Drumul din stanga se termina in satul izolat numit Kotre. Dupa aproximativ trei sferturi de ora printr-o zona impadurita cu “pini albastri” se ajunge lejer si relaxat la 2.160 m in satul Bagarchhap. Era deja ora unu, mergeam de patru ore jumate, eram din nou toti patru, asa ca am decis sa alegem un loc cu soare, sa ne punem tricourile la uscat (ce spalasem in seara anterioara) si sa mancam. Imi simteam stomacul absolut gol. Ziua ne apartinea din plin si ne bucuram de soare, dupa ce mersesem intr-o umbra rece ultimele 30 de minute.

Bagarchhap este primul sat cu arhitectura tipic tibetana: case din piatra insirate una dupa alta, foarte aproape (in Tal, de exemplu, erau distantate de gradini mari), acoperisuri absolut plate pe care se ingramadeau gramezi de lemn de foc. In 1995, in noiembrie, Nepalul a fost strabatut de o mare alunecare de terenuri si atunci o mare parte din Bagarchhap a fost distrusa, doua lodges demolate complet si oameni au fost ucisi. La iesirea din sat exista un monument in comemorarea acestora, dar desigur ca acest lucru nu l-am stiut atunci, din pacate. Recunosc ca aveam Lonely Planet cu mine, era singura carte pe care o aveam, dar niciodata nu aveam rabdare sa citesc inainte de a pleca pe traseu. In mare parte, satul a fost reconstruit, dar multi au ales pentru reconstructie asezarea urmatoare, la o distanta de jumatate de ora, Danaque.

Am zabovit o ora si un sfert la soare, eram singurii turisti chiar pe terasa primei locatii turistice, eram prea flamanzi pentru a merge mai departe. Am consumat o portie de dal bhat (270 NRP), fiind consistent si generos si avand gust diferit in functie de cine il pregatea. A fost chiar bun, in comparatie cu cel din Bhulbhule, care nu mi-a placut. 

Am continuat drumul de la ora 2 p.m., era o zi insorita, superba, chiar daca destul de rece, in fond trecusem de 2.000 de m alt.  Desi zona, inca joasa ca altitudine, ofera o bogatie de paduri virgine de pin si brad, acest patrimoniu se imputineaza permanent datorita construirii de noi locuinte, hoteluri si restaurante, lemnul fiind folosit in constructii, pentru incalzit si gatit. Este o pierdere regretabila, dar de nestopat. Drumul se mentine pe malul sudic al raului si, parcurgand zone de padure, trece prin Danaque (2.210 m alt.), numit si Syal Khola (“Râul Șacalilor”). Este un sat in toata regula, cu drum lat, amenajat, multe hoteluri si restaurante (a nu se pierde din vedere ca orice fel de cladire, oricat de darapanata este ea, construita fie din lemn, piatra sau tabla, daca ofera cazare turistilor, este numita “hotel”, iar sala unde se poate manca poarta fara exceptie denumirea generala de “restaurant”, indiferent ca podeaua este pamantul insusi). Aici am vazut pentru intaia oara, chiar pe mijlocul drumului, catre iesirea din sat, un zid lung, construit din piatra, vopsit in alb, cu foarte multe moristi de rugaciune si drapele colorate inscrise cu rugaciuni buddiste. Pe fata zidului scria ceva in nepaleza si in engleza: “Himali autonomous state H.Y.F.Manang”. Tot sub efectul legendei si a documentarelor vazute pe Discover Channel, in momentul in care am vazut sirul lung de moristi am incetinit mersul, mi-am dat un bobarnac pentru a-mi relua respiratia, am uitat total de greutatea rucsacului si am inceput sa merg cu palma peste fiecare morisca, m-am intors si am luat-o si pe partea cealalta in acelasi ritm de om care bause un pic mai mult ….. alta descriere nu am ……. Imediat dupa aceea, pe dreapta, din caramida vopsita cu alb, aparea o casuta, sa fi avut doi metri jumate, care adapostea o imensa morisca rosie incrustata cu rugaciunea eterna si omniprezenta Om Mane Pad Me Hum(banuiesc ca asta era).
Desi era prima  pe care o vedeam, nu am intrat. Ma simteam stinghera, stiam ca nu am bani de lasat, cum era obiceiul ….. deci am trecut incet mai departe, nedumerita, renuntand inca o data se il bat pe Hari la cap ca sa imi explice insemnatatea acestor lucruri. Mai mult ca sigur ca am fost clientul ideal pentru el, caci nu l-am deranjat prea mult cu prezenta mea, nefiind genul de client care, intr-un astfel de context, isi cerea neaparat, in stil european, drepturile castigate in virtutea faptului ca a dat niste bani.

Trecuse o ora de cand plecasem din Bagarchhap, ieseam din Danaque, am traversat apa pe un pod din lemn si drumul pietros urca pieptis prin padure, intrand in con de umbra de acum incolo. La inceput au reinceput scari din piatra, destul de late, facand urcarea si coborarea mai facile. Am auzit cunoscutul zgomot de talangi din spate, o caravana destul de mare de asini se apropia cu repeziciune, asa ca ne-am gasit fiecare cate un loc, intr-un picior sau tinandu-ne de cate un copac, pentru a face loc bietelor patrupede. Eu si Ana am sarit in timp util si ne-am 

lipit de o stanca asa cum am putut, din sens opus, pe treptele foarte abrupte si intrand intr-o curba suspendata spectaculara, venea o alta armata de asini, la fel de greu incarcati. Ar fi fost un accident mai mult decat nefericit sa fii impins de vreun animal, care isi vedea de drumului lui periculos, atent sa paseasca corect, sa nu isi rupa gleznele sau sa nu se dezechilibreze, riscand sa se pravale el si altii din jurul lui, ar fi fost un fel de macel. Am stat aproape nemiscate pe petecul acela de pamant, la semi-adapost, nu mai putin de 30 de minute. De sus venea un sir, cu o oarecare viteza, de jos urca un alt sir, deci oamenii care manau aceste patrupede au avut ceva de furca. A fost un spectacol aproape senzational, trebuie sa recunosc, terenul fiind atat de limitat si de accidentat.

La un moment dat, desigur ca totul s-a linistit si noi am continuat urcarea spre cer, spre curba aceea suspendata de pe care tot vazusem ca apar urechi si capete de asini, ca dupa cateva secunde sa le simtim respiratia aburinda prin fata noastra.

Am mai urcat prin padure pret de aproximativ o ora, soare nu mai era, ba dimpotriva, parea ca se coboara un fel de voal al cetei. S-a deschis drumul la un moment dat si dealul impadurit pe care urcam a oferit deodata o zona plesuva, descoperita, defrisata. Era o banca inalta construita acolo, aparea si o casa, drumul mai urca ca o dara, abrupt, si se ghicea inceputul unei alte asezari omenesti. Per total, drumul de astazi fusese, tehnic vorbind, mai usor decat ziua precedenta. In jurnal notam (si ma incearca un zambet ghidus acum): “Trekul de azi a fost cu 0,5% mai usor decat cel de ieri (!), deci indeajuns de greu.“ Ne-am oprit, am poposit pe banca aceea, toti patru, cred ca am stat un sfert de ora. Simteam nevoia sa terminam ziua de trekking, fusese abrupt, rucsacul era greu, soarele disparuse, ceata devenea tot mai patrunzatoare si zona, inghesuita parca in nelinistea perfida a unei paduri straine, nu parea foarte imbietoare in sine. Bine ca eram toti patru la un loc. Cei doi ghizi ne-au asigurat ca imediat intram in satul Tamang (2.600 m alt.) si vom opri la  Royal Garden Hotel. Asa ca am continuat urcusul. 

Drumul a intrat intr-un spatiu deschis, casele se intrezareau prin perdeaua de ceata, peste tot din pamant ieseau in afara cioturi de piatra tocita, dand impresia de resturi menajere si ambalaje. Ana si Kul, mai usori si mai rapizi, s-au detasat iar foarte repede de noi, dupa 5 minute de mers aproape ca ii pierdeam in ceata. Satul parea nelocuit. O prima casa pe stanga, dupa ce trecusem de Royal Garden Hotel, care era inchis – deci iata, trebuia sa mergem mai departe, sa ne incercam norocul la o alta pensiune care ne-ar fi putut oferi gazduire in Tamang, se pare de altfel ca era singura noastra sansa, Tamang (sau Temang) nefiind decat o asezare de tranzit pentru turisti. - , era construita in terenul acela stancos si denivelat, direct in deal, de la nivelul cel mai de jos ridicandu-se un soclu din pietre asezate unele peste altele, iar deasupra locuinta din placi de placaj. Pe o sarma atarnau haine la uscat, deci

locuia cineva acolo si pe timp de iarna. Cam toate casele aveau aceelasi design si baza aceea din pietre slefuite sau neslefuite era destul de inalta uneori. Unele gospodarii erau prapadite rau, plangeai de mila lor si iti imaginai cu greu ca acolo se poate trai. Altele erau ingrijite si dadeau un sentiment de solid. In fata unei astfel de intrari intr-o gospodarie, care avea si o banca lunga si neinteles de inalta la intrare, am avut nebunia curajului de a ma apropia de un dulau imens, care dormea, rugandu-l pe Hari sa faca o fotografie.

Doamne, ce mare dezamagire am incercat cand am vazut ca promisa gradina regala nu isi mai pastrase portile deschise si pentru noi ….. !! Ne-am oprit pe la ora 5 p.m. la Tibet Guest House. Se urca pe trepte din beton, se ajungea pe o terasa betonata, descoperita, unde era o masa lunga si o banca, in stanga se facea o scara din lemn, desigur ca foarte abrupta, care ducea la camerele de sus destinate turistilor, iar jos, la parter, putin mai jos decat terasa betonata, se forma un fel de curte interioara a gospodariei. In dreapta scarii de lemn, deci in dreptul terasei, se intra intr-o sala unde turistii serveau masa. Era o familie cu 3 copii curiosi, stiu ca doua fetite la vreo 5 si 8 ani au venit in camera, cu siguranta in cautare de dulciuri. Aveam doua paturi in camera, usile nu se puteau inchide, erau ca niste obloane defecte. Totul era facut din lemn brut, netratat, nevopsit, dar exista si un geamlac cu sticla. Si exista si putin curent electric, fantastic! Am inghitit foarte mult frig aici, sau, mai bine zis, poate ca de aici incolo incepeam sa mananc frigul permanent, care te taia din momentul in care te opreai din miscarea permanenta de peste zi. Probabil si din cauza draperiei de ceață poate si atmosfera sinistra dinaintea unui cutremur ce avea sa ne zguduie la 3 dimineata ….. nu stiu, dar era un frig aparte in Tamang.

Hari nu stiu pe unde a disparut. Era o figura noua ce a facut in seara aceea. Era devreme, evident, deci oricum si oricat de obosit erai, nu te puneai sa te culci la ora sase. M-am dus in sala de mese, caci nu prea aveam unde altundeva sa merg. Era prea frig si intuneric si sinistru afara. In sala era de asemenea foarte frig, dar macar ma zgâiam la toate lucrurile care erau pe-acolo și aveam senzația ca e puțin mai cald. O podea din scânduri de lemn, curată, niste vase din alama, lustruite, probabil extrem de vechi, ceva mobilier, multa coloratura, mușamale chicioase, tot felul de culori, semne clare de sărăcie și impovizație cu iluzia bunăstării și atragerii turiștilor. Cum Hari nu era, m-am descurcat singură, le-am aratat fetițelor gazdei ce aș dori să mănânc. A fost o supa clasica, la plic, cu taitei si o portie de vegetable fried rice, deci fara carne, 160 + 165 NRP = 325 NRP cina. Am tot așteptat, Hari nu a apărut, a doua zi am aflat că de fapt el era in bucataria gazdelor, unde toti, grupati pe podeaua din pamant, in jurul focului, mancau dal bhat. Kul mi-a explicat a doua zi ca asa ceva este foarte normal, ghizii se simt mai bine sa nu manance impreuna cu turistul sau cu turistii. Plus de asta, mancarea nu il costa nimic, iar turistul nu trebuia sa stie acest detaliu, desigur. Dupa ce am primit explicatia, am zis OK, dar trebuia doar sa imi fi spus de la inceput, doar nu il obligam sa stea sa manance cu mine. Dar eu am crezut ca mergem impreuna, mancam impreuna, bem impreuna, nu ne comportam ca in sclav si stapan sau print si cersetor! Oricum, fata de figura ce urma a doua zi pe traseu, asta era un fel de felie de tort dulce.

In sala a mai aparut o pereche de turisti, vorbeau engleza. Dar nu au fost amatori de dialog. Nu stiu din ce directie veneau, dar nu ne-am mai intalnit cu ei pe traseu.

Dupa masa am mers la culcare si atunci am realizat mai exact ca Ana si Kul erau combinati impreuna, nu doar ca turist si ghid. Ideea mi s-a parut inacceptabila din mai multe puncte de vedere, printre care si cel al igienei pe parcursul unui traseu atat de lung si in conditii atat de vitrege. Ma straduiam sa o inteleg si nu reuseam si cateva zile tot imi spuneam ca ma insel, cei doi nu au cum sa se culce impreuna! 

Noaptea a fost linistita pana la un moment dat. La 03:05 am fost smulsa dintr-un somn adanc de o miscare tectonica puternica. Casa era si oarecum suspendata pe un fel de deal, mansarda unde se aflau camerele pentru turisti nu parea foarte solida, probabil ca leganarea a fost chiar puternica, eu cel putin asa am resimtit-o. S-a auzit larma de caini, dar nimic altceva. Totul era cufundat in bezna si liniste, era incredibil de-a dreptul. Vreo jumate de ora am stat cu simturile ciulite, nu a urmat nimic si am cazut din nou in somn, cuibarita in caldura sacului meu aglomerat de dormit, in camera erau cu siguranta cel mult zero grade, dar in sac termometrul de la ceas arata 30 de grade Celsius!! Pe masura ce urcam in altitudine, si temperatura nocturna din sacul de dormit avea sa scada.

dansul pânzei de păianjen în curenții himalayeni

ziua urmatoare, 23 decembrie, click HERE